La prima auzire, nu odată oamenii își spun în barbă cu un soi de părere de rău sau cu o rece resemnare: ,,Bine ar fi fost dacă și eu aș fi avut noroc” ! Nu spun aceste vorbe numai atunci când ajung la anaghie, la limita de jos a puterilor și posibilităților reale, ci le spun chiar și atunci când le merge bine, când traiesc simplu și frumos, în felul lor. Dar când, tot după cum le este felul, ar vrea mai mult, se simt frustrați de soartă, nu știu ori nu au pe cine da vina și ,,aruncă” vorbele în vânt, ca și cum ei n-ar avea nici o tară ori, mai rău, nu au puterea și știința să-și vadă putregaiul interior.
Dincolo de această constatare aflată la îndemână, există și o altă față a lipsei de noroc. Este postura aceea nesuferită când omul devine convențional de nenorocos, viața lui ajungând un rezultat al circumstanțelor, al posturilor succesive în care este pus, cel mai adesea, fără voința lui. Posturi nedeterminate anterior care în final îi aduc în gânduri și în vorbe umbra vineție a nenorocului.
Cunosc un om, agreat de multă lume, cu preocupări decente și vise lumești. De când îl știu, am găsit în el un ,,alt eu”, structurat asemănător mie, dar racordat la cu totul alte nevoi, dorințe și realizări, urmărind deseori aceleași scopuri, însă cu alte mijloace. În ciuda unei ,,poze” reușite afișate în lume, avea să-l descopăr într-o proastă zi ,,dezbrăcat”, gol de formele de mucava cu care se împăunează. Iar ziua aceea a fost ziua în care, într-o problemă de viață și de moarte, de devenire umană ori de regres și ieșuare, el avea să-mi replice cu un fel de resemnare bolnavă : ,,Știi, eu vreau să fac asta, dar dacă nevastă-mea ”...
Din acea zi nu l-am mai ascultat. Pentru că înțelegeam limpede că în ciuda aparentei noastre asemănări, o a treia persoană ( cu vocație nativă de obstrucționistă ! ) nu mai putea să încapă în ceea ce ( se pare ! ), numai eu am crezut, că este un teritoriu comun. Mult timp după aceea, și astăzi și oricând, ,,pana de nevastă” îi stă pe buze.
Dacă în interiorul conviețuirii în doi logica simplă îți spune că hotărârile ce-i privesc pe cei de aproape se iau în comun, în afara ei cred că rămâne valabilă individualizarea hotărârilor și deci, punerea în valoare a fiecărei personalități. Este foarte ușor să te arăți lumii sub vorbe ca acestea : ,,Știi, eu sunt de acord, dar... zgârcita (urâta, reaua, avara, snoaba, muta, îngâmfata, ipocrita... etc.) de nevasta-mea...”
Într-o bună zi i-am spus că se victimizează singur. S-a supărat. De fapt, îi place postura. Îl avantajează. Și astfel, el cel ,,bun”–ul, își poartă ,,poza” prin lume cărându-și și condiția, atinsă de lașitate, a victimei de circumstanță.