Arta politicii.

De Adrian Onicescu


Ultimele cuvinte ale unui asasin condamnat la moarte au reprodus un poem.
Este vorba de cel numit ``Invictus'' și compus de poetul britanic William Ernest Henley, o odă a libertății interioare, un triumf uman asupra suferinței, prin hotărâre și luciditate.
Asasinul, Timothy Mc Veigh este autorul unuia dintre cele mai sângeroase atentate petrecute vreodată în Statele Unite ale Americii. În clădirea pe care a aruncat-o în aer , au murit 168 de oameni; dintre ei, 19 copii.Cuantificările nu au forță întotdeauna. E știut că puterea emoției de a cuprinde dimensiunile tragediei scade pe măsură ce crește numărul victimelor. Suferința unei singure ființe ne poate cutremura,dar dacă drama afectează zece persoane ori cincizeci, ne e tot mai greu să o cuprindem. Un alt misterios defect de acoperire al minții și emoției, a făcut ca autorul atentatului , veteran al războiului din Golf, decorat pentru merite deosebite să moară senin și împăcat . Execuția sa, petrecută prin ironia destinului , într-un mod foarte apropiat de otrăvirea lui Socrate, a rămas un detaliu juridic imoral, a cărui eficiență contra crimei nu a fost dovedită.
Triumful de dincolo de moarte al ucigașului se împlinește prin efectul însușirii nelegitime a înțelesurilor unei poezii, deturnate ilicit din literatură. Poemul asociat neajunsurilor propriei detenții si judecăți, nu memoriei victimelor, crează senzația că omul ăsta ar avea totuși un dram de dreptate.
Arta nu are aici decât vina de a fi inocentă. Tocmai de aceea se poate profita atât de ușor și eficient de ea. Arta este modul de a afirma o credință, o certitudine , dar nu neapărat un adevăr. Seamănă însă până la identificare cu adevărul.
Petre Þuțea, o altă victimă a istoriei, într-un alt sens al nedreptății, avertiza că nici măcar filosofia, care speră in secret să fie mai exactă decât poezia, nu poate servi nevoii de certitudini. La Kant, ne avertizează el, nu poate fi găsit nici măcar un singur adevăr. Kant argumentează cu egală eficiență, atât existența cât și inexistența lui Dumnezeu. În lipsa adevărului, argumentele fac legea. Orice aberație e construită pe o bază minimă de justificări; unele convingătoare. Ele totuși sunt doar componente ale unui adevăr inaccesibil în totalitatea lui, înțelegerii omenești.
Din toate timpurile conducătorii maselor, au profitat atât de inocența artei cât și de echivocului științei.
În România, totalitarismul comunist a îndrăznit chiar mai mult: a realizat prostituarea istoriei înseși, după modelul cinismului stalinist. Sunt multe contexte politice în care certitudinea unei prostituări adevărate este preferabilă dubiilor unei iubiri neîmpărtășite.
E adevărat că înfăptuirile cele mai înalte pot suferi amestecuri cu sentimentele cele mai meschine. Afecțiunea nu există decât în soluții tulburi și adesea otrăvitoare.
Arta este singurul element ocazional steril din instrumentarul politic și nu există lider care să nu fi încercat să opereze cu ea corpul social. Se mizează pe respectul instinctiv al omului de toate alcătuirile intelectuale față de magia doctorilor și de miracolul vindecării.
Nu există adevăr. Există în schimb pretenția de a avea dreptate.
Omul politic devine nesigur pe legitimitatea acțiunilor sale, ezitant și ineficient precum un chirurg căruia îi tremură mâna. El simte astfel că e momentul recursului la artă pentru a disimula.
Arta este însă un leac absolut ineficient pentru momentele sociale febrile.
Să nu ne facem iluzii. Atât națiunea germana, cât si cele italiană, japoneză, rusă, chineză, etc., au fost într-un înalt grad civilizate, dar spiritul nu le-a fost suficient. Vindecarea nu se petrece în afara legilor nici în istorie și nici în politică.
Artiștii înșiși, se visează la comanda ofensivei estetice universale. Acestă pretinsă amoralitate le dă iluzia libertății, precum politicienilor.
Nu-i de mirare că rătăciți de tot soiul, au simțit nevoia să-și orneze erorile neasumate cu blazarea unui exil literar. Există în mitologia ființei în criză, (fie în recluziune, fie euforizată de aerul tare al puterii) un model compensatoriu: Recursul la extreme.
Politicienii caută să forțeze prin acrobații literare riscante, accesul la dreptatea definitivă la care nu pot accede prin argumente politice. Tentativa e absolut legitimă. Se simt incomodați de egalitatea strâmbă a sufragiului care îi culege de-a valma din insignifiant.
Estetica e pentru mulți un ingredient politic. Politica vrea putere și nu dreptate - ultima avand inconvenientul că e inseparabilă de etică.

Timothy Mc Veigh a fost scos cu pârghii militare din lumea normalității lui și educat să urască să ucidă, să identifice omul izolat sau diluat în grupuri de populații sub formă de țintă. Nu a făcut nimic mai mult decât ceea ce a fost instruit să facă. Reîntors la vatră nu și-a putut abandona reflexele dobândite.
Cultura română nu a reușit să furnizeze un asemenea personaj, în ciuda entuziasmelor conjuncturale și a partizanatelor de gașcă. Nu a reușit să creeze nici acel tip de funcționar robotic perfect, identic materiilor intestine ale organismului militar nazist.
Noi avem doar câteva mituri ale uciderii. Dar nu din exces de religiozitate. Am intuit poate că nu e nevoie să ucizi corpul pentru a distruge sufletul. Chiar dacă moartea este și o formă eficientă a uitării. Noi am realizat cu inteligență că o bâtă pe spinare, depune în memorie un mesaj cultural respectuos și peren. Tocmai de aceea, nu e în interesul nostru național să se distrugă un individ ce poate fi aservit mult mai profitabil cu entuziasmele controlate prin artă.
Politicianul este acea persoană care găsește în reziduurile moralității ei, întemeierile necesare pentru a decide să trimită la moarte un milion de oameni, pentru ca alte zece milioane să poată supraviețui. Hotărârea lui, este de o imoralitate absolut indispensabilă. Dar dacă Iuda nu găsește dorința de a ispăși trădarea, arta justificărilor lui e cu siguranța otrăvită.