Portretizarea lumii noi e o acțiune axiologică. Dacă ai pune societatea modernă la raze, ai vedea mai întâi un șir lung de schelete goale de principii, ceva cartilaje moi peste care atârnă țesuturile adipoase ale formelor fără fond. Bilanțul caloric pozitiv e dat de hormonul creșterii plăcerilor. Factorii de mediu influențează impostura, aceasta devenind o carență comportamentală cronică, ce tinde spre pandemie, mai ales în societățile aflate în tranziție. Pentru că există o atracție viscerală a mulțimii spre alteritate, unii își crează alt fus al destinului. Deși falsul, dedublarea, măștile există, încă din epoca primitivă. Nu orice mincinos poate fi un impostor. Individul de acest gen are multă dexteritate. Știe să-și prepare cu multă imaginație atitudinea, comportamentul, poziția și averile. Prin declarații aiuritoare, făcute într-o anumită tentă de credibilitate, se prezintă pe sine sub o altă identitate, într-o stilistică biografică amăgitoare, epatând legăturile sale solide în sferele cele mai înalte. Nu are măsură. Tehnicile lui de seducție sunt diverse. Un astfel de individ poate aduna în jurul său speranțele oamenilor creduli și dornici să obțină avantaje facile. Atunci când mulțimea cade în adorație, iar omul competent dă din mână a lehamite, pe scenă urcă personajul cu tupeu.
Pe bărbatul “ajuns” îl recunoști simplu după pantofii cu cioc aduși de la Milano, după parfumurile dulci-înțepătoare, prin felul epatant în care se îmbracă și nu în ultimul rând după modul emfatic în care vorbește. Folosește curent englezisme, chiar dacă nu le înțelege. Snob fiind, îi place să fie în centrul atenției, periat și lăudat. De la masă se ridică doar după ce a râgâit bine, semn că i-a priit mâncarea. Îl remarci după gâtul gros și burta căzută peste cingătoare. Zvâcnește mereu în față precum un jet sonor. Vocea sa e de obicei afectată. Suferă de grandomanie. Are crize de personalitate, dar și mania persecuției. Vede peste tot dușmani și nu are încredere în nimeni. Afară, în stradă, îl așteaptă obligatoriu o limuzină “patru ori patru”. E flancat permanent de gărzi de corp. Femeia de gen este într-o perpetuă goană după imagine. Are mereu fițe. Se vaită că nu găsește parfumul preferat din ylang ylang și că s-a săturat de același turneu cu breakfast-ul dimineața la Baden-Baden, prânzul la Strasbourg și cina în vreun castel de pe Valea Loarei. Shopping-urile de pe Champs-Élysées o cam plictisesc. Aceleași produse, nimic nou, fineturi cu perle ieftine, case de modă deloc creative pentru pretențiile sale. Ar vrea să se spargă în figuri pe vreo insulă privată, dar nu e hotărâtă. Acasă e sătulă de băile de lapte, de castraveții puși pe pleoape și de servitoarele care nu-i spală prea tandru picioarele. Bărbații ei sunt prea metrosexuali. I-ar plăcea ceva mai cu miros de transpirație. De aceea se tot gândește la plecări. Dar nu știe unde. Poate pe undeva la țară, să simtă adierea de balegă și de căpiță, pe vreun yacht cu oarece servitori de culoare sau să-și ducă prietenele pe “Queen Mary 2”, dar a tot fost ghiftuită cu peștii sabie, homarii crocanți, rîndunicile de mare și creierul proaspăt de maimuță. Ultima dată a cam răcit din cauza brizei sau a saunei turcești. Majordomul n-a fost destul de serviabil. Thalasso-terapia nu prea i-a priit. Fotoliile cu aer cald, aromele din perne, saltelele cu vibrații, space-surrounding-ul amazonian, deloc discret, o provocaseră cam prea mult. S-a plâns de câteva ori conducerii că shake-urile avuseseră gheața sfărâmicioasă, iar icrele puțin gelatinoase și nu suficient de negre. Ar vrea ceva mai pentru sufletul ei. O cam deranjează presa de scandal din țară, dar când nu e băgată în seamă de vreun post de televiziune devine agitată, sclifosită, mereu cu poșeta plină de calmante. E grea viața, mai ales când tabieturile nu te lasă să respiri normal.
Dacă au ceva în comun acești oameni, e lipsa de modestie, “averile mediocre,” golite de savoare și stil, luxul gregar și fariseic. Între o piscină și două foișoare, în curtea oricăruia dintre ei, tronează falnic disprețul față de noblețe. Statuia are o oarece înălțime, dar nu e înzestrată cu sobrietate. Un pitic sub diferite forme. Juvenil desenat, zâmbitor și exotic colorat, cu o sticlozitate agresivă și corpolență mignonă, înadins liliputană, e așezat pe gazon pentru ca stăpânul kitschului să pară și mai impunător când vine, când pleacă sau stă la siestă pe șezlong.
Nu numai românii se dau în vânt după falsuri. La Versailles, în palatul regilor, se organizează des, chipurile, la cererea publicului, expoziții ale prostului gust. Într-una din veri, un homar de aluminiu era atârnat nu demult în fața portretului Mariei Antoaneta. O blondă de ceară, învelită într-o blană de panteră roz îi zâmbea disprețuitor regelui Ludovic al XV-lea. “Venerabilul” creator de kitsch, americanul Jeff Koons, primise chiar Legiunea de Onoare din mâinile președintelui Franței. Amfitrionii au făcut mai mulți bani cu homarii decât cu tablourile regilor, semn că turiștii și-au pierdut simțul fin al autenticității.
Farmecului avuției curate, culturii elevate și izului de lavandă al modestiei princiare, spiritului epistolar al cuvintelor măsurate, bunătății bisericoase a bunicilor de condiție, i se opun bogățiile murdare și “disproporția dintre venitul curat și cheltuiala promiscuă”. Trăiesc cu toții într-un univers de carton. Nimeni dintre ei nu recunoaște potemkiniada din jur, toți o consumă plină de “e”-uri. Sub fustele înflorate ale acelui things of nothing își ascund „băieții deștepți” pistoalele și lingourile de aur. Tranzacționează la bursă acțiuni galactice. Își cumpără și stele cu noroc, asta când nu-și achiziționează trusturi media. Fac chiar și tumbe, numai să apară în fața telespectatorilor. Își deșartă în public toate umorile, sunt în stare să deschidă baldachinul, vând și imaginea propriilor copii, doar ca să fie în centrul atenției. Locuiesc obligatoriu în palate. Fesele ghipsate ale construcțiilor faraonice acoperă nimicul gelatinos cu motocei. Nu e o mare brânză că pe ei nu-i dă gramatica afară din casă, că nu leagă sacul înainte de a fi plin și nu-i macină expresia latinilor “Cito ignominia fit superbi gloria.” Viața lor e pe muchie de cuțit. Nici în car, nici în căruță, nici în teleguță. Obligatoriu în limuzine și case cu pereți gigantici. Faraonii ar fi azi invidioși. Clădirile trufașe cu turnuri ascuțite și aripi de șindrilă îngână Dumnezeirea. Gardul e întotdeauna mai înalt decât privirea. Nimeni să nu pătrundă, astfel gândirea să nu depășească fruntea îngustă, iar imaginea să fie servită celui care vine, celui care pleacă sau celui căzut în admirație.
În lumea perversiunilor financiare și a răspărului grotesc nu există adierea molcomă a aerului aristocratic, nici finețea servituții în folosul public. Îmbogățiții tranziției nu au tandrețuri cu politețea, nici tactul antreprenorilor de succes din occident. Băieții sunt într-o permanentă competiție, de multe ori de-a-bușilea, pentru acaparări succesive, indiferent de metodă(ImpostURA -despre snobism și puterea falsului, Editura Corint, 2008)