Un creștin (ortodox) îmi atrage, politicos, atenția, printr-un email, în legătură cu «morala» concurenței în cazul exploatării unui «eveniment de piață» (imprevizibil) despre care am vorbit în textul meu „Unde dai și unde crapă…..”. Și, în general, a concurenței ce poate să apară în cazul exploatării oricărei astfel de «apariții instantanee», indiferent de natura ei.

Oi fi eu creștin ortodox prin tradiția în care m-am născut; dar nu sunt lovit cu leuca-n cap să «întind și obrazul celălalt». Trebuie să mă apăr, împiedicȃnd pe cel ce încearcă să-mi facă rău. Dar, fără pornire, încrȃncenare, violență. Ci, «iubindu-l». Sau, mai bine zis, cu «compasiune». Pentru că știu că răul se va întoarce împotriva sa; ceea ce aproape că mă dezarmează dar continui s-o fac.

Să revin, acum, la oile noastre. Ȋn textul meu cȃnd am vorbit de «exploatarea» unui eveniment imprevizibil de piață, am avut în vedere tocmai modul meu de a percepe și gȃndi «morala». Ȋn sensul în care atunci cȃnd în astfel de situații apare concurența, adaptarea noastră la «impredictibilitate» nu însemnă nimic altceva decȃt a simți și a acționa în sensul „Totalității”. Adică cu compasiune față de adversar. Și dacă, în astfel de situații, apar mai mulți care procedează la fel ca mine, cu atȃt mai bine. Pentru că atunci apare sinergia cooperării în cadrul unor jocuri cu sumă nenulă, pozitivă. Evident că toate astea nu rezultă (și nici nu mi-am propus deocamdată să rezulte) din textul ce l-am postat anterior („Unde dai și unde crapă….”). Dar dacă am fost „provocat”, am încercat acum să răspund .

*

Și, pentru că tot a venit vorba, voi mai dezvolta puțin subiectul. Și mă voi referi, să-i zic, la «iubirea profană». Și care nu are numic de-a face cu «compasiunea». Astfel, «iubirea profană» poate fi considerată un sentiment posesiv: iubești pe cineva, sau iubești ceva pentru că l-ai transformat în «lucru» pe care îl posezi și nu te poți despărți de el (dacă iubim, de exemplu, o persoană, noi o posedăm: lucrul iubit e posedat; și spunem: „să nu iubești pe altcineva! Iubește-mă doar pe mine!”). De aici decurge și mila care este, în primul rȃnd, o frustrare atunci cȃnd lucrul posedat tinde să dispară (boală sau alt fel de distrugere). Ȋn schimb compasiunea este iubire fără obiect, ce nu trebuie să fie încărcată de afectivitate nocivă. Un exemplu elocvent îl poate reprezenta un chirurg de vocație. Dacă atunci cȃnd operează un pacient 99,999… % pierdut și reușește să se detașeze complet de milă, nu-i va tremura mȃna și își va duce misiunea pȃnă la capăt, dincolo de orice limită posibilă, salvȃnd o viață, chiar dacă pacientul, din întȃmplare, îi e dușman. Și astfel se adaptează unui «micro-eveniment» creat de impredictibiltatea «Totalității» unindu-se - intrȃnd în comuniune cu Ea - chiar și pentru cȃteva clipe. Astfel se poate vedea cȃt de eronat interpretăm, uneori, noi creștinii obișnuiți, sintagma „să ne iubim dușmanii”. Și considerăm, dacă nu o blasfemie, cel puțin o erezie „iubește și fă ce vrei”, cum zice Sf. Augustin.

*

Cel mai frumos cadou care l-am primit vreodată, mi-a fost trimis de sărbătorile ce vin, de către unul dintre cei mai buni și dragi prieteni , Adrian Ioniță, trăitor în USA, L.A.. Și căruia îi mulțumesc din tot sufletul. Adrian care în „Revista Argos”, Numărul 38, decembrie 2008 de la http://www.freewebs.com/revistaargos/vitralii.htm, publică un text intitulat tocmai „Iubește și fă ce vrei”. Text care se încheie astfel: „Se pare ca orice ai face, niciodată nu este bine. Cum vine asta? Foarte simplu. Daca ești din categoria celor ce fac ceea ce simt ca altora le-ar face plăcere (ceea ce poate decurge din zicala «niciodată nu face altuia ceea ce ție nu-ți place», mergȃnd pȃnă la limita unui altruism absurd de a face altuia numai ceea ce lui îi place n.m. G.M.) , propun să îți tragi puțin scaunul în spate și să îți tai din avȃnt. Pentru ca, de multe ori, se întȃmplă să faci ceva ce nu iți place doar pentru a vedea că altora le place. Și atunci cȃnd ți se spune ca nimeni nu te-a pus să faci ceea ce nu-ți place, te întrebi ce fel de plăcere mai este și asta? Deci tot mai bine e să-ți bagi picioarele-n ea de treabă, să rămȃi mai puțin inteligent și să nu mai faci nimic, pentru că tot se va găsi cineva să facă și nu va trebui să dai cu capul în zid, nici să bagi bilețele în el. Nimeni nu a rȃspuns mai frumos la aceasta dilemă decȃt Gorun Manolescu, care a spus într-un comentariu pe un sit: «Ferește-mă să urăsc» ”.

Evident că Adrian exagerează cȃnd zice: „Nimeni nu a rȃspuns mai frumos la aceasta dilemă decȃt Gorun Manolescu….”. Pentru că «a te apăra fără să urăști» este tocmai principiul artelor marțiale pe care nu l-am «inventat» eu. Dar, despre asta, cu altă ocazie.

*

Totuși nu pot să închei, fără a reveni la «economia de piață», și fără a sugera că, după umila mea părere, ceea ce a făcut ca Japonia și apoi alte economii asiatice să poată deveni competitive în raport cu Occidentul, a fost tocmai aplicarea unui principiu similar cu cel al artelor marțiale. Care-și găsește, poate, cea mai frumoasă expresie în Zen. Zen care a stat și stă la baza așa numitului «Management Kay Zen». Importat, în general în mod deformat și în Occident. Singurii care i-au păstrat nealterat spiritul au fost nemții. Și nu pare a fi o întȃmplare faptul că primul Institutu «Kay Zen» a apărut în Germania (ulterior organizații de acest fel au invadat Occidentul). Iar Germania probabil că a adoptat nealterat managementul de care am vorbit, tocmai pentru că a trecut, după al doilea război mondial, prin aceeași tragedie ca și Japonia.