Psihologia Creștina a adâncurilor(a Sfinților Părinți filocalici)intre
Psihologia înălțimilor (C.G.Jung ) și psihanaliza freudiana.

Motto:" În zadar am încercat să facem din Dostoievski un sfânt. N-am reuși.
Da nu văd nici un sfânt care n-ar fi mândru sa-i dezlege curelele încălțămintei" Emil Cioran,

Lumea "postcreștină" este suferindă mai mult ca oricând de boli spirituale ce preced pe cele fizice. Prăpastia creată de o credință fetișizată și devălmașită și de un ateism militant, se cască din ce în ce mai mult și face să-nghită pe nerăsuflate vieți și idei ce nu-și mai găsesc locul. Fiecare persoană (nu individ!) se găsește strivită și bulversată într-o lume mecanicistă, rece și insensibilă și atunci când vrea să evadeze din această veritabilă subterană lugubră plină de demoni, nu prea are unde să se ducă... Ce găsește? În occident, psihanaliști plini de patimi și prejudecăți, ce nu numai că nu te vindecă (nici nu ar avea cum potrivit preceptului biblic: "Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuți!") dar îți mai adaugă la "crucea purtată" și alte patimi, urmare a deșelatelor viziuni fară-de-Dumnezeu ce le au. (Pentru ei :"Dumnezeu a murit!- Niestzce.) Există o modă: fiecare familie occidentală sau occidentalizată să-și aibe consilierii săi, psihologii ei, acei "condensatori ai vidului contemporan", ce uzează în cel mai fericit caz de o morală cazuistă răsuflată și acrită de vreme. Marile incomodități nu se vindecă sub hipnoză (mecanismele ei sunt așa de subtile și puțin cunoscute, încât în loc să răspundă la întrebări, fără să vrea cel ce o practică "daruiește" din temerile si bolile sale spirituale) ci în aspra și totodată vindicativa ascetică creștin-ortodoxă unde Creatorul Atotștiutor și Atotbun " dă măna" creaturii sale și într-o uimitoare simetrie dumnezeiască, tămăduiește viesparul patimilor și bolilor, dăruind puterea de a fi asemenea Lui, adică dumnezeu după har. Ce alegem? Occidentul cu psihanaliza, care este o sforțare a umilului om sau Orientul (creștin) cu duhovnicia care tămăduiește sinergic dumnezeiesc-omenește până în străfundurile cele mai tainice ale ființei umane? Psihanalistul nu iartă păcatele, nici măcar nu bănuiește o existența a lor, care fie că vrea, fie că nu vrea, sunt originile autentice ale paradigmaticelor boli psihice (spirituale). Duhovnicul (atunci când este cu adevărat teofor și nu numai teoretician arghirofil) iartă și păcatele dar dă și soluții practice, simple (nu simpliste) vindicative. De aceea, se întâlnesc în textele Sfinților Părinți, termeni medicali care descriu feluritele boli psihice dar și fizice). În Patristica răsăriteană corpul uman este luat ca un întreg potrivit perceptelor biblice: "suferă un mădular - tot trupul suferă", și nu este luat în parte, disecat, despărțit de întreg (de suflet chiar) - cum se întâlnește în medicina atee. În vechime, medicina (artă prin excelență) era apanajul numai anumitor oameni curați sufletește și nu a tuturor profanilor, (atei, oameni cu moral ușor, vrăjitoare, șamani, magicieni, etc) era o adevărată inițiere mistică atunci când cineva se hotăra să pășească pe această cale a slujirii aproapelui.
I-a spuneți-mi voi cum să te vindece un psihanalist de desfrâu, de exemplu? Știți ce zice? "Du-te si fă cât mai mult că astfel iți învingi refulările și inhibițiile" și de cele mai multe ori începe așa-zisa vindecare chiar cu tine. (cum sa nu fie așa când sunt conduși de pătimașul Freud? Acesta vede-n toate aproape, o neîmplinite sau o frustrare sexuală, sau de cele mai multe ori un viol incestuos, nefiind în stare să pătrundă în domeniul spiritual de unde vin adevăratele probleme.
" Artă a artelor și știință a științelor" - după cuvântul Sfinților Părinți - această "tehnică"(ασκηδιξ) deosebită are terminologiile ei (filautia, gastrimarghia, arghiofilia, pleonexia, akedia, kenodoxia, etc) și folosește ca metode: atacarea bolii, lupta cu ea, învingerea ei (legarea patimii); uzând cu "călcătură creștină și înmiresmată de duh", o strategie deosebită care nu anulează persoana umană (ca tehnicile de "vindecare" orientale - Yoga ), nu cufunda în Marele Tot, dar nici nu o disecă studiind partea în detrimentul întregului (ca medicina atee moștenitoare a unei viziuni stricate, aristotelice) și nici nu recurge la "atotputernicul om" (ca psihanaliza și tehnicile de vindecare neconvenționale - bioenergie, hipnoză, autosugestie) ci se ancorează-n transcendent și vindecă prin transfigurare și prefacere. (cel mai eficient "medicament" este Sf. Cuminecătură luată după Sf. Spovedanie).
De-a lungul timpului atunci când Revelația divină nu a mai însoțit eforturile omului, diferiți oameni, cu moralitate ceva mai înaltă sau apropiat de "Adevărul adevărat" dar pe căi ocolite. (este vorba de un Dostoievschi, Jung, Adler, Frankl) Deși se situează la o distanța apreciabilă de adevărata vindecare, totuși ei se apropie timid de unele soluții și strategii terapeutice adevărate sau cel puțin mai acceptabile (de studiat adică!).
Exprimarea mântuirii omului în termeni terapeutici și de vindecare este considerată adesea de unii comentatori contemporani drept o simplă figură de stil; pentru simplul fapt că bolile spirituale (psihice) nu sunt așa de vădite ca și cele fizice, sunt mai neglijate; când acestea (cele psihice) sunt izvorul celorlalte(fizice). Drept aceea, un C.G. Jung când se desparte de maestrul său S. Freud , îi dărâmă toate teoriile, dar și face primul pas spre dumnezeire; trimițând pacienții care vin la el, întâi la duhovnic pentru spovedanie și apoi la cabinetul de psihanaliză. Iată un pas... ce păcat că este așa de timid!
Meritul unuia ca C.G. Jung este acela că ia în calcul și sufletul (psihe`) dar și diferitele tipuri psihologice dând un oarecare echilibru în psihologie. El vorbește (și toată Psihologia Înălțimilor) despre o „adevărată experiență spirituală interioară", diferențiind tipurile de atitudine (el scoate la lumina opt tipuri de personalitate, rezultat al celor patru "tipuri de atitudine" - care departajează oamenii după funcția psihologica pe care o folosesc de preferință spre a se orienta în lume: gândire, simțire senzație ori intuiție - intersectate cu cele doua tipuri de personalitate: extravertit și introvertit - care diferențiază oamenii după ponderea conferită "obiectelor" lumii exterioare - lucruri și oameni în raport cu evenimentele lăuntrice.
Pe când Freud vede în probleme psihice ale pacienților săi, numai "nerezolvarea" anumitor frustrări sexuale și dă ca soluție, învingerea lor prin scoaterea la lumină și înfăptuire maximă, Jung trece de complexul lui Oedip și își lansează aceste "arhetipuri ale inconștientului colectiv" ( o viziune altfel a legăturii și responsabilității creștine personale colective), arătând revelația lui Dumnezeu în psihicul uman. Alăturându-i-se acestuia, psihologul Alfred Adler (și el face parte din această Psihologie a Înălțimilor) pune în vedere dictonul: "Cunoaște-ți-vă unii pe alții!", acesta fiind mesajul major al operei sale.
Triumviratul Freud, Jung, Adler este menit să deschidă mințile umane asupra anumitor zbateri citadine, dar adevărata vindecare vine de la Cel ce i-a făcut pe aceștia trei, de la Cel ce i-a înzestrat cu o astfel de minte ascuțită scormonitoare; adică de la Dumnezeu și de aceea cred ca Lui trebuie să I se dea primul loc pe scaunul inimii, a minții și a istoricii terapeutice (psihice și fizice).
Să purcedem așadar a studia teoreticește, pe cât ne este îngăduit, în paralel Psihologia Adâncurilor (a Sfinților Părinți:" Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale"- Ps.41,9), cu Psihologia Înălțimilor (Jung, Adler, Frankl) și cu Psihologia freudiana, uzând de roentgenul spulberant al duhovniciei ortodoxe și folosind acestea doua (Psihologia Înălțimilor și Psihologia freudiana) asemenea "periuței de dinți" - după îndemnul lui Petre Þuțea, încercând să lămurim dar și să dăm soluții, devastatoarelor boli spirituale și fizice ce umplu și domină aceste timpuri mai devălmășite ca oricând.
Avem nevoie imperios de asta!
“Pe timpuri, aveai timp să-ți faci timp.
Acum, omul aleargă tot timpul după timp.
Nu mai are timp să-și piardă timpul.
Și totuși, ajunge la timp acolo unde îl așteaptă moartea.
Timpul a înțărcat…fraților!”

„Mărturisescu-mă Þie, Părinte, Doamne, al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți, și le-ai descoperit pe ele pruncilor”(Luca X, 21).


Așa cum aminteam, triumviratul Freud, Jung, Adler, luminează oarecum tenebrele minții umane, în zbaterile lui citadine, dar ceea ce lămurește pe deplin și vindecă acolo unde este nevoie, este acea numită : Psihologie creștină a adâncurilor ( a Sf. Părinți neptici-filocalici), pentru că ea este plină de Duh Sfânt, de acel „a fi „ dumnezeiesc-omenesc care este și origine, dar și odihnă veșnică - Eu-lui.
S. Freud, crede că în urma unei așa-zise „demonstrații” despre non-existența lui Dumnezeu, oamenii se vor simți cu adevărat liberi de orice obligație, neînfrânți, neînfricați, etc. Dar uită un fapt esențial:omul este și spirit, iar acesta nu este o sumă a tuturor simțurilor, ci este energie divină și ca orice energie divină nu vine și nu se poate odihni decât tot în Energie divină-necreată, adică în brațele pacinice ale dumnezeirii. Religia este ceva (predispoziția), cu care se naște orice om și nu este ceva dobândit anterior( prin educație, experiență, etc.). Religia nu a făcut numai ”mari servicii „ (Freud) ci a fost adevăratul fir roșu al istoriei, cu incandescența căruia s-au aprins marile spirite umane. Credința este superioară oricărei rațiuni umane, atât pentru faptul că Dumnezeu este la originea ei, dar și pentru faptul că ea „vede„ dincolo de concret, de imanent. Deci ea este supra-rațiune căci deja trăiește „cele nevăzute, dar nădăjduite”.
C.G.Jung respinge, dintru început definiția dată de Freud religiei ca nevroză sexuală ( pentru Freud nevroza religioasă a fost provocată de refularea impulsurilor sexuale infantile). Deși îl respinge pe Freud, el ajunge la rândui, la concluzia greșită că religia ar fi: ”mișcarea libidoului către stratul cel mai profund al Psyche, în care rezidă imagini primordiale ale inconștientului colectiv”. Dacă Freud, sexualizeaza religia, iar Jung o „aruncă” în imaginile primordiale ale inconștientului colectiv, A Adler, consideră că religia este un „refugiu” în care fug toți cei ce nu reușesc să „interpreteze” corect experiențele vieții. El vorbește despre o “plictiseală” a lui Dumnezeu, față de cei ce I se plâng. Într-adevăr el îndeamna și la o contrbuție personală pentru a depăși „problemele vieții” dar nu are în vedere existența unui Dumnzeu personal, viu („mai aproape de noi înșine, decât noi de noi” – Imitațio Christi), care deabia aștepta ca noi sa ne predăm cu totul(constient) Lui (fară a îndemna la o pasivitate bolnăvicioasă).
Iată ce îndeamnă cetele avelor, pline de “Duhul” Cel de viața făcător:”… Iubitul Meu fiu nu te lăsa amețit de frumoasele si măiastrele cuvinte ale oamenilor < Pentru că Împărăția Lui Dumnezeu nu este în cuvânt, ci în putere și faptă > (I.Corinteni)…După ce ai citit multe și ai învățat multe, ți se cade ție a veni totdeauna la începutul începuturilor – la Dumnezeu…Eu sunt cel ce înalț într-un minut smerita minte, și o fac ca să vadă mai adânc în veșnicul adevăr, decât cel ce a petrecut zece ani în școală. Unde învăț Eu nu este deșertăciune, nu e luptă de cuvinte scolastice. Eu sunt cel ce spun omului să disprețuiască cele trecătoare și să cinstească cele netrecătoare; să urască bunurile vremii de acum, și să iubească cele sufletești și veșnice; să fugă de cinstiri și laude și să rabde necinstirile; ca, afară de Mine, să nu dorească nimic; să nădăjduiască spre Mine și să Mă iubească mai presus de toate câte sunt în cer și pe pământ … Ce folos vei avea de a cunoaște lucrurile lumii acesteia, când însăși lumea aceasta va trece?< În iad unde mergi tu nu este știință.> (Eclesiastul IX, 10). Oricine vei fi tu, ai cultivat prea mult arborele ale cărui fructe aduc moartea. Lasă știința care nutrește mândria, știința care te face semeț spre a te ocupa numai și numai de a câștiga pe aceea care face pe umiliți, sfinți; dragostea care zidește(I Corinteni VIII, 1). [Imitațio Christi]
Deci se cade, pentru cel ce vrea să se vindece deoarece răni spirituale (și chiar fizice) să aleaga cu toata ființa lui calea convertirii, a intorcerii către Dumnezeu a tuturor puterilor sale personale; să schimbe patimile în virtuți care sa-l ducă la redobândirea sănătății dintr-un început. Pe acaesta Sfinții Părinți Neptici o numesc: “Praxis”.
(Va urma,)
Pr. I.G.