Cuvinte și atitudini

Norocul celor ce ascultă limba este că resimt nu doar ceea ce spun cuvintele, ci și ceea ce ele sugerează. În limbă există totdeauna un spațiu de joc în care denotațiile sînt interpretate și adăugite printr-o luxură de conotații.

Limbajele, în schimb, au tendința să sărăcească limba, să o amputeze. Un cuvînt ales ca termen va fi definit cu strictețe, în așa fel încît să nu provoace confuzii datorită polisemantismului său. Definiția va preciza că el trebuie înțeles și folosit așa și numai așa.

Așa se întîmplă și cu învățarea cînd devine doar un termen al pedagogiei. Ea pare totdeauna legitimă și dezirabilă: studiu asiduu, perpetuă asimilare, instruire fără fisuri.

Că nu este chiar așa ne-o pot spune însă lesne cuvintele însăși. Trei cuvinte din aceeași familie, învăț, învățare, învățătură, care vorbesc mai liber, bîrfitor despre ce și cum poate fi învățarea.


Aceeași activitate în trei cuvinte înrudite: învățul, învățarea, învățătura

Învățarea păstrează un fel de neutralitate a sensului. Se pretează la a vorbi cu suficient optimism (și prea puțin critic) despre o activitate studioasă, despre un efort sistematic de instruire. Ea este pregătire, preparare, asimilare, achiziție de informație și deprinderi utile.

Învățul o privește pieziș, dintr-un unghi malițios și defavorabil. Vorbește despre o învățare cu rezultate proaste. Despre dobîndirea unor apucături, năravuri, cusururi, defecte. Se observă astfel că tot prin învățare se pot produce și efecte contrarii bunelor și candidelor noastre credințe. Cuvîntul s-a specializat pentru a vorbi despre meteahna învățării.

Învățătura este cuvîntul cel mai vechi al limbii și înrădăcinarea lui mai profundă îi permite să dezvolte înțelesuri mai responsabile. El pare să mai resimtă un sens aproape pierdut la învățării – pedepsirea.

Învățatul, cel ce a învățat, este pedepsit. Învățătura în sine îl pedepsește. Pentru că învățătura este totdeauna învățătură de minte. Învățătura are în felul acesta un mai serios accent formativ (și mai puțin instructiv), ea insistă asupra faptului că există o înțelepciune a vieții, că învățat e tot pățitul, că fără o experiență conștientă a celor ce ți se întîmplă nu te alegi cu prea multe din viață. Pedeapsa este un fel de penitență liber consimțită, capacitatea de a percepe ușor, ușor că nu tot ce zboară se mănîncă, efortul de a-ți găsi propria măsură și de a nu mai călca așa de des în străchini.


Etape, modalități, stadii

Cele trei cuvinte pot desemna trei modalități diferite ale învățării.

Învățul este tipul de învățare care nu cere un efort susținut sau în care efortul nu e resimțit ca atare. Este o învățare spontană, făcută mai mereu în joacă, de obicei prin simplă imitare. Derivă oarecum dintr-un instinct al jocului mimetic prezent și la animale și necesar pentru a îmbogăți zestrea comportamentală nativă a individului cu achizițiile grupului. Învățul se produce prin contact direct cu felurite modele găsite în anturaj, întîlnite în ambianță, oferite zilnic în mass-media. Fiind făcut în joacă, învățul are un pronunțat caracter hedonic. Plăcerea activității estompează efortul făcut.

Învățarea este modalitatea care a convenit școlii, învățămîntului organizat. Este un mod de a instrui indivizii pentru a-i socializa, pentru a-și însuși o meserie și pentru a dobîndi felurite competențe necesare integrării în lumea civilizată. Instruirea este sistematică și are obiective clare și premeditate. Ea seamănă adesea prin rigoare și rigiditate cu instrucția militară și este profund antihedonică. Nu este de mirare că viața școlară este percepută cel mai des ca una penitenciară. Deși învățămîntul pretinde că este și formativ, el se rezumă la a da diplome de competență, deontologia abia de este enunțată, necum întrupată în ființa specialistului.

Învățătura pune accentul pe învățarea pentru viață. Ea este îndreptată mai puțin spre achiziții și mai mult spre schimbarea de sine. Învățăturile te învață să trăiești omenește, se ocupă cu precădere de ființa ta și de destinul ei. Învățătura este ceea ce dobîndești de obicei pe spezele tale, din propria-ți experiență de viață, dintr-un anturaj de calitate pe care îl alegi făcînd rabat altor dorințe și, în cel mai bun și norocos caz, făcînd școală pe lîngă un maestru.

Cele trei modalități pot fi și etape firești ale învățării de-a lungul vieții. Învățul, axat pe ludic și hedonic, fiind al primei copilării cu prelungiri și aderențe la aproape orice vîrstă. Este, ca etapă, cea dintîi și cea mai rudimentară.

Învățarea este etapa oficializată, formală care durează după posibilitățile fiecăruia de a urca treptele de școlarizare de la școala primară pînă la nesfărșite studii postuniversitare. Și are și extensii la distanță, reciclări și prelungiri la orice vîrstă.

Învățătura este ultima etapă, tardivă, care tentează indivizii maturi. Este, ca și prima etapă, una informală, la discreția doritorului. Este îndreptată spre achiziția valorilor și spre restructurarea spirituală.

Fiind etape firești ale evoluției fiecărui individ, ele pot fi văzute și ca stadii ale prefacerii persoanei, ca trepte ale dezvoltării de sine. Nu toată lumea dorește și ajunge să aibă nevoie și de învățătură, pentru cei mai mulți așa ceva este doar o preocupare frivolă, desuetă și aberantă.

În episodul următor voi vorbi despre ierarhizarea comportamentelor, orizonturi existențiale și sus-ținere.



(citiți și:

Învățul și dezvățul (I)

Învățul și dezvățul (III)

Învățul și dezvățul (IV))