Vulgul s-a bucurat totdeauna de ideologiile populiste. A avut instinctul viguros al oploșirii neajutorării sale patente sub pulpana generoasă a ideologiilor ce-l lingușesc. A simțit că metehnele sale sînt trecute cu vederea sau declarate virtuți de către șarlatanii ce produc ideologie de consum. S-a simțit în siguranță pentru că incapacitatea sa de a se schimba, de a evolua, de a avea proiecte în legătură cu persoana sa sau măcar minime aspirații de ameliorare este tolerată voios. Iar frustrarea și resentimentele sale abil asmuțite către alții. El este doar o victimă care trebuie să ceară daune în piața publică, să-și clameze candoarea și să înfiereze dușmanul.

Am introdus în biblioteca virtuală o povestire a lui Mihail Zoșcenko. Este vorba de un autor rus, devenit ulterior, fără voie și elan muncitoresc, sovietic, care a scris mici povestiri satirice în perioada începutului comunismului glorios în marea țară de la răsărit. Asta s-a întîmplat într-o mică perioadă de început, cam pînă în anii ’30, apoi regimul s-a înăsprit și denigratorii poporului, declarați ritos „dușmani”, au fost reeducați, cînd n-au fost exterminați de-a dreptul, în celebrul Gulag. Nu sînt sigur că Zoșcenko nu și-a făcut stagiul de rigoare în universitatea penitenciară a lagărului comunist.

Povestirea amintită se numește Hainele de lucru și a fost publicată la noi în volumul Galoșul de Mihai Zoșcenko, Editura Tineretului, 1967. Eroul ei, Vasea Konopatov, știe că este clasa muncitoare și trebuie să lupte cu burjuii. Și asta i se întîmplă regulat cînd i se urcă aburii alcoolului la tărtăcuță. Pentru că, nu-i așa, bea “serios”, muncitorește, cu convingere. E dreptul și libertatea sa existențială.


Dar, oț, a învățat să-și travestească darul beției în gesticulație ideologică. Iată ce spune autorul servindu-ne o mostră clasică de ipocrizie ideologică:

“Uite c-am văzut-o și pe-asta, măi fraților! Auzi dumneata, nu mai poate muncitorul să intre într-un restaurant; nu-l lasă ăia. Se uită chiorîș la haine. Cică-s prea murdare și nu cadrează...”

Vasea vrea să intre într-un local și e scos afară pe brînci. Cu simțul său infailibil el presimte “nedreptatea”: “cum a intrat pe ușă, cum a simțit că ceva nu era-n regulă; prea se uita urît portarul la costumașul lui. Costumașul, deh, prăpădit rău; ce vrei, haine de lucru, un fel de salopetă.” Și, cum se vede, cu abilitate și viclenie se dă după deștiul ideologiei care se îndreaptă acuzator către împilatori. Drept care nu se sfiește să-și răcnească nemulțumirea sacră în fața cerberului-portar care nu-l lasă să intre:

“- Ce te chiorăști așa la mine? Nu ți-o fi plăcînd costumașul? Te-oi fi obișnuit cu plastroanele?”

“- A-a! Nu lăsați pe un muncitor să intre în restaurant? Nu vă place costumul?”

“- Da – zice – e adevărat, cetățeni, n-am plastron la cămașă și nu mi se bălăngănesc cravatele la gît... Și, poate nu m-am mai spălat pe gît de trei luni – zice. Dar poate că eu – zice – muncesc și n-am vreme să tot schimb încolo și-ncoace costumașele.”

Jegul și comportamentul rudimentar și turbulent capătă alura de demnitate de clasă vexată în public, așa cum comentează autorul: “Ce mai, tărăboi mare! Vezi bine, era încălcată ideologia.”

Cînd e săltat, totuși, cu chiu cu vai, de miliție și dus la zdup, continuă să vocifereze revanșard, ca un vajnic tribun al plebei înșelate în speranțele ei sacre:

„- Fraților – țipă – ce-i asta? Păi dacă și miliția dă mîna cu patronul și azvîrle-n stradă un om pe motiv de haine, mai bine – zice – mă duc la burjuii din America decît să-ndur una ca asta!”

După o noapte petrecută în beci află însă de la șeful miliției cu stupoare și nu-i vine să creadă:

„- Nu mai umbla degeaba, tovarășe. La noi așa e regula – zice – persoanele-n stare de ebrietate nu sînt admise în restaurante. Și dumneata ai mai și vărsat pe scară.”

Ideologiile populiste sînt extrem de diversificate. Ele exaltă o anume conștiință narcisiacă de grup, închid ochii la infirmitățile și cusururile comune, dau de înțeles că ele pot deveni blazon și asmut pe cei slabi de înger să se confrunte cu dușmanul. Dacă ești „român verde” trebuie să te dai la ungur, dacă ești boem să vezi în jur doar sclifosiți și snobi. Toată chestia este însă că ele sînt doar un fel de dispensă oferită zurbagiilor de a voma pe scară.

Boemul, bunăoară, poate fi un om de treabă. Cînd însă începe să aibă conștiința ideologică a misiunii sale, iese în stradă și se exhibă combativ, agitînd stindardul revendicărilor, expunîndu-și milog cioturile imaginare ale leziunilor închipuite și victimizîndu-se, devine ridicol. Iar cînd trece la parade homosexuale – de-a dreptul grețos.