Mi-e dor să scriu.
Mi-e dor să mă aud tăcând.
Îmi aduc aminte, când eram prin liceu, obișnuiam să scriu mult, orice, oricând. Așa mă auzeam cel mai bine. Așa îmi era bine cu mine și așa stiam nu numai rostul meu în lume, ci și al lumii în sine.
Apoi, cu timpul, s-a întâmplat inevitabilul. Am început să mă fac mare, să îmi doresc diverse lucruri lumesti și să uit ca și eu exist în lumea asta. E dur să devii obsedat de success, de faimă, de bani…e dur să te excluzi din visele tale. Cel mai mare coșmar este ca atunci când îți fixezi obiectivele în afara ta nici nu realizezi că de fapt nu mai lupți pentru tine. Și ce e straniu este ca acest fel de bătălie te golește fantastic, te răcește și chiar te face să putrezesti.
Așa am putrezit câțiva ani buni, ani în care ceilalți făceau referiri la persoana mea ca fiind un om care știe ce vrea…Așa am putrezit eu uitând cum arată o foaie de hârtie și un pix…
În putrezirea mea semnificația unei coli de hârtie a căpătat valențe total diferite de cele inițiale, când o descoperisem în începuturile mele. Daca la început mă așterneam toată, mă întindeam și mă lăfăiam în câmpurile imaginației proprii, inventând și jucându-mă cu o lume proprie, în care totul mergea după bunul meu plac, mai apoi coala a devenit un alt câmp, un câmp de bătălie între mine și viitor. Așterneam apoi planuri, idei, scheme… nu mai avem pretenții să mai creez lumea mea, ci aveam veleități de om modern, încercând să acționez asupra lumii reale.
Vreau să mă recâstig. Vreau să mă simt din nou pe mine în raport cu mine și nu cu succesul înțeles în contextul unei lumi moderne. În percepția celorlalți se poate ca niciodată să nu fiu un om fantastic…în lumea mea pot fi chiar fantasticul în sine, pot să fiu ceea ce vreau eu, când vreau eu, atâta timp cât vreau…..
Si vreau să scriu.