Mintea mea este complet răvășită acum...Mi se amestecă o mulțime de lucruri în cap și mă văd în imposibilitatea, neobișnuită până acum, de a face o oarecare ordine.
Mă gândesc la fericire și la nefericire și la echilibrul fragil în care se află, întrebându-mă dacă nu cumva cele două noțiuni pe care ni le asumăm zilnic in funcție de stările în care ne aflăm, coexistă dureros de real în noi.
Merg până acolo cu gândul incât îmi spun că de fapt este aproape imposibil să le separi ca trăiri chiar și atunci când exclami cât te țin puterile că ești fericit sau nu.
De fapt, chiar încep să cred că nu poți fi numai fericit sau numai nefericit pentru că, din păcate, legea compensației funcționează perfect și crud mai ales în tot ceea ce ține de suflet.
Fericirea și nefericirea țin lumea în echilibru atât la nivel social, prin indivizi diferiți, care sunt fie fericiți, fie nefericiți, dar cea mai interesantă balanță are loc are loc sau, mai bine zis, se intâmplă în trăirile aceluiași individ. Starea de fericire există parcă spre a-ți alina și spre a-ți face mai suportabile momentele când ai sentimentul că totul s-a oprit pentru tine, iar starea de nefericire îți arată un rictus sfidător si necruțător din care înveți că orice minune durează până se dizolvă magia.
Și totuși ce este fericirea? O simt a fi extazul trupului si al sufletului împletit cu cea mai cruntă specie de frica de a nu-l pierde. Acum ai înțeles semnificația balanței sau a echilibrului de care îți vorbeam mai devreme?
Am atins fericirea! O simt în fiecare fibră a ființei mele! Aproape că o pot atinge...Doamne, ce frică teribilă mă cuprinde încâ uneori trăiesc sentimentul paradoxal si parcă inexplicabil că mai bine nu o găseam, că parcă nu mă simt în stare să fac față pierderii ei...
Te simți sau mai bine zis mă simt ca un copil care are o jucărie nouă și nu știe cum să o pornească de teamă să nu o strice.
Doamne...e cumplit! Am ceea ce am visat întotdeauna să am și acum nu știu ce să fac cu ceea ce am obținut. De fapt știu ce să fac dar nu mă pot opri să nu mă gândesc că orice are un sfârșit care în mintea mea este inevitabil tragic.
Moartea nu mă sperie în aceeași măsură în care ideea pierderii fericirii mă îngrozește. Aș accepta să mor de o mie de ori decât să trăiesc sentimentul pierderii fericirii pe care de-abia am gasit-o și despre care cred, pe bună dreptate după părerea mea, că mi se cuvine.
Îmi este frică să mă bucur de fericirea mea! Gata! Am spus-o...Sufăr de superstiția legii compensației în viață, deși mă pricep de minune să-i încurajez pe alții să nu o bage în seamă si să...carpe diem. Mi-e frică să mă bucur de clipa prezentă căci tremură sufletul în mine să nu mi se întoarcă în clipa care urmează.
Degeaba ai creier și încerci să traiești și să-ți adaptezi trăirile judecând la rece. Trecutul cu experiențele sale nu te lasă nemarcat. Ai pierdut odată ceva sau ți s-a întâmplat ceva la care nici măcar nu ai visat, că nu te gândeai, că prea stăteai cocoțat undeva în al nouălea cer bine merci...Iată-te din nou la podea, zguduit bine, mirat că ți s-a întâmplat tocmai ție...Timpul trece, șocul loviturii pare că se atenuează și in cele din urmă aproape că dispare.
Deodată, prin nu știu ce întâmplare, simți din nou că l-ai apucat pe Dumnezeu de un picior. Te simțti fericit! Sunt fericit! Doar că de data asta parcă nu mai strigi în gura mare, deoarece îți răsare deodată în minte, ca un ghimpe în coastă, imaginea căderii anterioare.
Parșivă-i fericirea asta! La naiba cu toate cele din trecut! Ai vrea să fie simplu, dar nu se poate oricât ai lupta cu tine, cu mintea ta.
Acum începe să-ți fie frică...Dar dacă mă gândesc bine s-ar putea ca frica asta să fie totuși bună la ceva.
Dacă te omoară ideea de a pierde fericirea, înseamnă că ai toată artileria scoasă la atac ca s-o aperi cu orice preț pentru că știi că merită, nu-i așa?
Asta ca să știi că în viață nu trebuie să iei nimic ca și cum ți se cuvine.
Acum știu și eu asta...