Sugestia este de fapt o observație atenuată, mai precis observația puanându-și mănuși devine sugestie.
Doar aparent a fost trasată o linie de demarcație.
Delimitarea ar fi că observația e resimțită ca o lovitură fățișă care rănește intenționat, pe când aceeași intenție premeditată conținută în sugestie, la fel de clară în mintea emitentului față de aspectele vizate a fi îndreptate în conduita adresantului este percepută de acesta, datorită deghizamentului sancțiunii, cu o mult mai mare larghețe a înțelegerii.
Asșdar atât sugestia cât și observația împărtășesc un conținut comun, echidistant, obiectiv, însă natura specifică a manifestarii fiecăreia determină subiectul căruia îi sunt adesate să le perceapă într-o cauzalitate dihotomică; repet, acesta se simte atacat la auzul unei observații nemenajante, spartane, dar cand hapul este îndulcit pleacă urechea, receptivitatea nefiindu-i bulversată.
E surprinzator cum randamentul, eficacitatea observației apare astfel diminuată din start comparativ cu diplomația sugestiei; poate ca tocmai de aceea apariția sugestiei trebuie considerată ca o transformare,o mutație, un altoi provenite din evoluța observației înseși, descinzând din ea, asemeni lui Homo Sapiens din omul Cro Magnon.
Observația are astfel asigurat primatul de stramoș, de premergător; sentințele brute s-au rafinat de-a lungul vremii.
Evident că fixismul numai într-unul din aceste stadii este păgubitor: unui om care se ferește să spună „lucrurilor pe nume” preferând exprimarile voalate, subînțelese, i se aplică etichete dintre cele mai dezonorante: mămăligar, duplicitar, nevertebrat, etc... totul culminând cu arhicunoscutul „ass kisser”, în timp ce invarianța celui care a adoptat permanența spusului „verde-n față”, fără a recurge la grade mai ușoare, „șampanizate”, la înțepătoarele bule acidulate ridicându-se către Adevar, a fost taxată ca iresponsabilitate, fanatism, necioplire rigiditate, chiar nebunie, nu oricine având destin de martir.
Þine de alternanța dictată de flerul situațional ( termenul de echilibristică are un ușor dar sesizabil iz de perfidie) ca, odata circumstanțele consumate, să nu aveam sau, neabsolutizând, să avem cât mai puțin de reproșat conduitei/conduitelor noastre.
În acest domeniu, atât de pretențios - desigur, meritul acelor talente înnăscute care și-au menținut o ireproșabila și mai ales validata istoric linie de comprtament sub polaritatea atitudinilor menționate mai sus, nu poate fi contestat sau diminuat- nu este valabilă analogia maximei lui Talleyrand: „Franța și Anglia trebuie să se înțeleagă precum calul și călărețul, important este să nu fii...calul”.