Arta are aproape mereu în ea o anume subversivitate. Nu știe nimeni precis ce anume ar putea face și cum ar face-o, dar este constant suspectată că ar submina o anumită ordine. Ordinea pur și simplu sau oricum statu-quo-ul care se umflă-n pene c-ar fi ordinea. Desigur unica și, evident, singura legitimă.

Neîncrederea, bănuiala, circumspecția este atitudinea caracteristică a autorităților față de artă (atunci cînd nu o protejează paternalist și interesat prin comandă socială). Și mai totdeauna această inițiativă este acompaniată de aplauzele vulgului lipsit de gust și doritor de revanșă împotriva acelor paraziți (care nu prea muncesc și nici n-au talent, ne păcălesc doar pe noi, luîndu-ne de fraieri).

O poezie cu titlul Pericolul orgelor pare cum nu se poate mai potrivită pentru a denunța primejdia iminentă. Orgile ca orgile, „am mai văzut și noi orgi”, dar în ultima vreme prea ne sar în ochi.

„Atîtea hornuri aliniate, aliate,
Prin care răsuflă cine știe ce flăcări –
Te apucă groaza.”

Strategia cea mai indicată este să le denigrăm din timp, să băgăm la bănuială. (“S-ar putea chiar să nu fie nimic. / Nu-i exclus”, dar de ce să nu fim precauți?) Orice aluzie (tot n-o verifică nimeni) e bună pentru a crea diversiune: “au prea multe țevi, / Prea multe deodată / Și nu poți ști niciodată sigur ce ascund înăuntru”. Un pic de obscuritate și o vagă însăilare nu strică pentru a îngroșa suspiciunea: „în fundul catedralelor / Par nespus de amenințătoare / Cînd le vezi acolo în fum, / Drepte, îndreptate spre cer. / Te gîndești c-o să declanșeze cine știe ce mecanism / De lansare.” Și apoi deodată apăsat și demascator:

„Și nu cred că e momentul
Să-i trimitem la cer
Pe toți melomanii.”

Chiar dacă nu știm deloc care-i pericolul și ce s-ar putea întîmpla, am definit dușmanul – melomanii. De-acum putem emite pretenții, putem interveni și putem face propuneri drastice:

„Să le mai umplem gîtul cu cîlți,
Ca să nu mai răgușească din te miri ce,
Să le mai scurtăm țevile mai lungi,
Să le mai dezlipim și să le punem la o distanță
Care să nu dea impresia de orgă în masă...”

Și abia cînd toată această înscenare și-a făcut efectul, după ce am știut cum să facem din țînțar armăsar, ne putem arăta îngăduitori, culanți:

“Sau să le lăsăm așa în principiu,
Exact cum sînt acum, experimental.”

Care ar fi însă experimentul? Ei, ce întrebare, simplu:

„Și numai să le așezăm culcat,
Un fel de podețe sensibile,
Pe care să cînte orchestra noastră.”

Căci de-acum e limpede, dacă nu se lasă culcate și călcate-n picioare…


*

Poezia e scrisă de Sorescu pe vremea răposatului. Și atunci toată lumea știa la ce se referă. Dar nici acum nu s-au pierdut acele vajnice deprinderi. Și răbufnesc lesne pentru te miri ce fleacuri dacă nu rîdem la vreme de ele. Iată totuși cum se încheia pilduitor fabula:

“Am fost printre organiști,
Am discutat,
Ei se mențin pe poziția lor.”