Jertfa, măsura măsurilor


Dacă lui Dedal îi sunt atribuite calitățile artisului desăvârșit, numele lui Icar este asociat cu visul îndrăznet și gândul neîngrădit de nici o limită a omului și sacrificiul cu care este înzestrat. Nimeni, deci nu poate ajunge la ceva cu adevărat măreț decît prin sacrificiu. De ce să ne mai jertfim noi azi, pentru ce acuză, pentru ce aspirații? Haida de! Apăsăm pe un buton și toate vin, de la bani la altele. Dacă încerci să deschizi gura astăzi și să le vorbești acestor „păduchi volterieni” despre jertfă, adevăr, credință, neam…îți bufnesc în nas și te categorisesc imediat ca oaia neagră, izolându-te. „Jertfa nu desfințează eul, ci îl afirmă…!” – G.Madinier. Dacă vreți să vă verificați puterea jertfei, gândiți-vă că în clipa aceasta veți pierde tot, ce veți face cu adevărat? Sunteți în stare să râdeți imediat? Fiți sinceri….sunteți mai legați de aceste nimicuri decît ele însele de voi. Cît putem jertfi, atîta suntem; jertfim puțin, puțini suntem. Să nu vă gîndiți cumva că numai jertfa supremă cîntărește în Ochiul celui Vechi de Zile, nu! Ci și fiecare clipă este un moment al jertfei. Jertfești un gînd pentru aproapele, te lupți la locul tău de muncă pentru un adevăr, cît de mic, pentru corectitudine, deci ești în stare de jertfă. Dumnezeu nu e fraier, știe El cât și cum încerci calea jertfei. De fapt aceasta stare este proprie omului, restul este matrapazlâc diavolesc. ”Jertfa nu vrea moarte pentru moarte, ci moarte pentru viață” – V. Jankelevitch. Cine, cât și ce mai se jertfeste astăzi? Dăruirea însă trebuie să fie dezinteresată, totală și îndreptată spre adevăr și frumos (nu e vorba de estetică, ci de „Acel adevăr care va salva odată lumea!” - Dostoievschi). Jertfa se împuținează și se schimonosește pe zi ce se trece spre Armaghedon. Din ce în ce sunt mai rar oamenii jertfei și se înmulțesc filaftienii (iubitorii de sine). Recentului om îi este din ce în ce mai străina frumusețea iubirii dezinteresate, astăzi, „Violon d’Ingres”, acel inaccesibil visat, cu ardoare, mistuitor numai există decât în cărțile prăfuite sau în DVD-urile uitate de vreme. Vedeți, frumusețea nu mai este „observabilă”, deoarece ea presupunea jertfa, dar aceasta este desuet astăzi. Ne luptăm pentru orice, pentru o viață mai lungă, mai comodă, pentru o mască pe față (prosopon), sau un ruj din grăsime de câine maidanez. Construim și ne vindem sufletele pentru palate cu fel de fel de mașinării ca să ne lase timp mai mult de autoadmirație și flecăreală, dar cu cît cheltuim mai mult înafară, cu atât ne înpuținăm în interior. Zbaterea citadină este la fel de valoroasă ca și victoria „a’ la Pyrrhos”, unde succesul este la fel de costisitor ca un eșec. Nimeni numai vrea să urce „Scara lui Iacob”, toți vor în lift, comoditatea a ajuns scopul suprem al omului de azi. Nu vrem să pricepem și pace: starea de jertfă ține lumea, și când te gândești că este așa de fină că nici nu se observă aproape. Suntem niște prefăcuți oriunde ne mișcăm și privim, suntem negata de jertfă, oricât de mică ar fi ea. Suntem superficiali de uriași și asta se vede de la liliputana distanță a bun simțului celui mai elementar. Ne place să flecărim, să mințim, să ne depersonalizăm neîncetat, să fim orice numai noi înșine nu…să pozăm într-o artifcialitate demnă de epoca tavernelor. În fața aproapelui care ne este acum departele, ne dăm oricine, oricum, oricând dar numai noi nu…ne e rușine să recunoaștem eul nostru? Cîți nu auziț zilnic că nu sunt ei? Scaune vremelnice ocupate de trepăduși flaușați cu aere de mistagogi contrabandiști, de la vlădică pînă la opincă. Ciolanul plin de viermii efemeri ai măriri omenești și a pântecului preaplin e ras de putregaiuri hâde puțind a colonie Chanell, sau Dolce Gabana care își mănâncă de sub unghii pentru ceva politichie șleampădă și mârâie puțind pe sub mese. Nu-i așa că poate fi vecinul sau chiar eul interior? Apa are smerenie desăvârșită, pentru că ea caută locurile cele mai de jos și nu se ridică neinvitată spre slăvi….în schimb mormintele văruite zise și comuniste, securiste, capitaliste și alte…-iste se ridică neobrăzat cerîndu-și uiumul. Câți mai au tupeul Sf Ioan Botezatorul, să zică în față ce e de zis…? Vă spun vouă, amin, niciunul nu ar trebui să mai ridice capul la Sfânta Sfintelor, sau la mândrul soare, dar câți gătoși nu avem? Cei mai mulți dintre noi nu am reușit „Trecerea Rubiconului”, adică momentul de răscruce, clipa de decizie cu ireparabile consecințe, ci am rămas ancorați în mocirla puturoasă a mediocrului…vedem câțiva care se chinuie și îi tragem la fund…de ce să fie ei mai sus ca noi…..de ce să fie altfel decât turma șleampădă?
Greu e să fi Dumnezeu, sau altfel spus: singura tristețe capitală este că nu sunt dumnezeu!…Doamne câte aș mai putea face, cât bine…..!!! Și așa mă bucur altădată că sunt simplu om….înțeleg neînțelesele taine, adevărata „Praștie a lui David”…încrederea în miracolul desăvârșit, aparent de neimaginat, jertfa care e la îndemâna orșicui…e viu….funcționează mai bine decât credeți, chiar și în eonul ăsta amărât. Nimic în univers nu subzistă în afara jertfei, de la nebuloase și quasari până la neuroni și quarci, totul este jertfă gratuită, nu căscați ochii la asta, prea micii mei cerberi? Ca să nu vă susțin mințile și aerele prea întinse, încerc să închei, rugându-vă să nu fiți superficiali, de la simpla spălare pe față, dimineața și până puneți geană pe geană, seara. Trebuie imperios să ieșiți dintre „Scylla și Chaybda”, adică din greaua cumpănă și primejdie, aparent fără ieșire a uliseului vostru suflet…și cum asta? Prin jertfă, care la urma urmei este măsura măsurilor…adică propriul EU! Nu avem încotro, credeți-mă!

Oricine pentru alții,
Același pentru cei care mă știu,
Pr. Iulian Gavriluță