agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-03-20 | [This text should be read in romana] |
Les Bienveillantes- sau povestea unui succes fulgerator
de Codruț Constantinescu 1. Cine este Jonathan Littell? Jonathan Littell s-a născut în anul 1969 în New-York provenind dintr-o familie cu origini evreiești din Polonia care a emigrat în Statele Unite la sfârșitul secolului al XIX-lea. În copilărie și adolescență a petrecut mai mulți ani trăind și studiind în Franța, unde și-a dat și Bacalaureatul ( astfel se explică buna stăpânire a limbii franceze). Absolvent de Yale, se angajează în cadrul unei organizații umanitare Action Against the Hunger între 1994-2001 desfășurându-și activitatea în zone fierbinți ale lumii, precum Bosnia, Cecenia. Romanul „Les Bienveillantes” (Binevoitorii) este debutul său literarar, el dezicându-se de un mic roman cyberpunck ( „Bad Voltage”) pe care l-a scris în 1989 când avea doar 21 de ani. Littell regretă acum publicarea acestuia dar recunoaște că a fost prizonierul unui contract în pripă semnat. Inspirat și iluminat de filmul lui Claude Lanzmann intitulat “Shoah”, se decide în 2002 să scrie un roman. Munca de documentare i-a luat nu mai puțin de 5 ani dar atunci când a avut toate elementele s-a pus pe scris și a terminat romanul “Les Bienveillantes” in doar 112 zile Romanul a cunscut un succes extraordinar fapt ce l-a depășit chiar și pe autor. În interviul acordat lui Samuel Blumenfeld pentru suplimentul Le Monde des Livres, Littell recunoaște că era déjà fericit când romanul a fost acceptat de prestigioasa editură Gallimard și că în nici un caz nu se aștepta să se vândă mai mult de 3000-5000 de exemplare. Succesul la public al romanului l-a surprins peste măsură pe autor care nu se aștepta să-și recupereze suma investită în redactarea acestui roman ( cinci ani de documentare). La acest succes de casă a contribuit fără îndoială și atribuirea Premiului Goncourt și a Marelui Premiu al Academiei Franceze acestui roman. Apărut la Editura Gallimard, într-un prim tiraj de 12 000 de exemplare, romanul a mai fost retipărit de câteva ori, înregistrând, până la sfârșitul lunii noiembrie, pes¬te 300 000 de copii vândute. Succesul de critică este la fel de impresionant. Comentatorii nu ezită să-l compare pe Jonathan Littell cu Lev Tolstoi iar volumul său cu “Război și pace”, apreciere respinsă de modestul și retrasul autor de origine americană care trăiește la Barcelona pe considerentul că romanul său se referă doar la război în timp ce cel al scriitorului rus se referă și la pace. Pentru Jorge Semprun, unul dintre cei 10 membri ai juriului Goncourt, cartea nu este doar cea mai bună a anului, „ci a deceniului și una din cele mai bune a ultimilor 50 de ani.” 2. Subiectul romanul Este foarte dificil să scrii despre un volum atat de masiv. Cum poți rezuma 900 de pagini cât numără aceasta carte, în cateva randuri? Povestea este aparent simplă: confesiunea unui ofițer SS, Maximilian Aue, angajat în diverse misiununi mai degrabă birocratice pe Frontul de Est în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Aue ne prezintă povestea lui lui la adapostul unei vieți linistite și confortabile în Franța după 1945 unde a îmbrățișat o profesie cât se poate de nevinovată: om de afaceri în domeniul dantelăriilor. Dramaticele evenimente la care personajul principal ia parte sunt însoțite de scurte excursuri în viața personală a lui Maximilian Aue la fel de dramatică și plină de nebunie precum evenimentele “istorice” la care ia parte. Născut dintr-un tată german și o mamă franțuzoaică, îndrăgostit în adolescența de sora lui geamănă, relație descoperită, separați la adolescență, fiecare trimis la diverse internate catolice, Aue este încontinuu obsedat de dragostea față de sora lui, dragoste care-l impinge către homosexualitate. În acest plan personal, Littell imaginează aproape o intrigă polițistă care se derulează cu intermitențe de-a lungul a jumătate din roman iar finalul nu ne lămurește deloc daca pana la urma Aue si-a ucis tatal vitreg si mama sau nu. Dar nu acesta este principalul motiv al romanului. Edificator pentru distrugerea și abrutizarea pe care o provoacă războiul este scena finală în care, având drept fundal ruinele unui Berlin asediat de către victorioasa și necruțătoarea Armată Roșie, personajul principal își ucide cu sânge rece cel mai bun prieten pentru a-și salva propria piele. Cei care l-au acuzat pe Littell că Aue nu este totuși un personaj verdic au dreptate într-o anumită măsură și chiar el o recunoaște în interviul acordat, însă arta lui Littell constă tocmai în jocul pe care îl oferă cititorului prin care dezvăluie și ascunde adevărata natură criminală a lui Aue. Tema principală a romanului este banalitatea răului sau cum se construiește Răul. Un sistem este demonic pentru că este alcătuit din foarte multe mici părți rele, pentru că este servit de foarte mulți oameni care preferă să-și acopere ochii și să își desființeze conștința. Acești oameni se pun în slujba unui rău care poate și trebuie să apară în ochii lor drept nesemnificativ dar care pus cap la cap, asemenea unui imens puzzel formează mecanismul sistemului diabolic. Mecanism menit a omorî la scară industrială. Sugestivă în acest sens este tema centrală a romanului: masacrarea evreilor, punerea în practică a celebrei Soluții Finale (Endlossung). Traseul ales de autor pentru perosnajul său principal, Maximilan Aue, ofițer în cadrul unui celebru Einsatzgruppe SS este impresionant: el parcurge Sudul Ucrainei, al Rusiei, ajungând în Caucaz iar apoi, drept pedeapsă că nu a argumentat cu prea mult entuziasm cauza asimilarii drept evrei a unui mic popor caucazian care adoptase religia mozaică (taț-ii), în încercuirea de la Stalingrad unde este grav rănit, revenit la Berlin, erou și promovat la rangul de maior i se încredințează alte misiuni importante, toate legate de punerea în aplicare a Soluției Finale. Trimis în Ungaria pentru a lua parte la organizarea deportării evreilor maghiari, descoperă haosul structurilor germane care aveau această sarcina importantă. Scriitorul relevă foarte bine paradoxul cu care erau confruntate autoritățile germane: fie să aplice soluția criminală prin exterminarea tuturor evreilor indiferent de vârstă sau să aplice niște solutii mai suple, pentru a folosi puterea de munca a acestor evrei în folosul mașinii de război germane. Însă pentru această a doua soluție, favorizată de celebrul ministru al economiei, Albert Speer, era nevoie de resurse (hrană) și condiții umane pe care SS era foarte reluctant în a le oferi unor suboameni care oricum urmau să fie omorâți. Cele mai tari scene sunt cele din Ucraina și din lagarele de concentrare din Polonia (complexul Auschwitz) când descoperim încă odată intensitatea criminală și aberantă a aplicării Soluției Finale. Unui om normal din acest prezent normal îi vine oricum am lua-o foarte greu să-și imagineze gradul de cruzime investit în niste ideologii bolnave care au depășit stadiul teoretic pentru a fi puse chiar în practică. Romanul lui Littell se axează și asupra acestui aspect cât se poate de interesant: niste idei foarte vechi (antisemitismul) au fost transformate și puse în practică iar acest proces de materializare este indelung descris de autor. Cei din varful ierarhiei Statului nazist au dat impulsul criminal însă administrativ au avut la dispozitie o intreaga structura destul de bine pusa la punct care a executat ordinele chiar daca ele erau in mod evident criminale, chiar dacă executanții nu resimțeau o deosebita placere. Disciplina germana și-a dovedit eficacitatea. Interesante sunt portretele realizate de scriitor ale unor personalități istorice precum Albert Speer, Himmler sau Adolf Eichmann. După cum mărturisește Littell în interviul din Le Monde Litteraire, Maximilian Aue, ofițerul SS presonajul principal nu este altceva decât “ o rază X care traversează, un scanner”. Daca portretul lui Speer este mai șters mult mai multe controverse a stârnit porterul lui Adolf Eichamnn, locotenent-colonel in SS (Obergruppenfuher) a cărui principală sarcină “de serviciu” a constat în organizarea și facilitarea transportului everilor din Europa către lagărele de concentrare din Protectoratul General al Poloniei. Din nefericire pentru milioane de evrei, Eichamnn a fost un excelent organizator (până la urmă un funcționar-administrator tipic german) care si-a pus intregul talent în slujba Soluției Finale. În 1944 a fost trimis în Ungaria pentru a curăța și această țară de evrei, acțiune ce aproape i-a reușit, în ciuda înaintării vertiginoase a Armatei Roșii, facilitată și de prăbușirea din august 1944 a frontului românesc. Din Ungaria a trecut în 1945 în Austria natala reușind să scape după prabușirea Germaniei din 1945. Ulterior s-a exilat, adoptand o identitate falsa, in Argentia la fel ca multi alți demnitari mai mărunți din Germania nazistă, unde a trăit liniștit până în 1960 când a fost răpit de catre un comando Mossad, judecat la Tel-Aviv și condamnat la moarte prin spânzurătoare. Răpirea lui din Argentia a provocat un mare scandal diplomatic internațional. Porterul pe care i-l realizează Littell în cartea sa nu este deloc unul bazat pe clisee facile. Littell recunoștea în interviul menționat că “problema călăului este marea întrebare ridicată de către istoricii Shoah-ului de 15 ani. Singura întrebare care rămâne este cea privind motivatia călăilor.” În cazul lui Eichmann aceasta este aparent destul de simpla: antisemitismului său indiscutabil (dus către niste margini greu de inteles: Eichmann începuse să ia lecții de ebraica si de civilizatie evreiască, in ideea de a-si cunoaste mai bine adeversarul) i s-a adaugat un simt al disciplinei si ierarhiei. Littell afirma ca personajul era limitat si ca intreaga sa carieră se învârtea in jurul evreilor, principalul motiv al acensiunii sale. De altfel in timpul procesului sau de la Tel-Aviv Eichamann a declarat că “a urmat ordinele” si ca “si-a abandonat constiinta urmand Fuhrenprinzip.”(principiu calauzitor) ceea ce pana la urma este o explicatie cat se poate de plauzibila, orcat de mult ar dori unii istorici descoperirea unor alte restorturi mai intime. 3. Urme românești în interiorul romanului Citind cu atentie romanul descoperim vagi mentionari despre Romania sau romani, ceea ce este pe deplin explicabil avand in vedere imensa munca de cercetare pe care Jonathan Littell a întreprins-o înainte de a se apuca a scrie acest roman. Personajul principal evoluează o bună bucată de timp pe Frontul de Est și mai precis in zona Ucrainei si a Crimeei unde au luptat si trupele române. Orașul-fortăreață Sevastopol a fost asediat timp de mai multe luni de catre trupele germane și române și cucerit la 1 iulie 1942. În acest context, personajul principal intră în oraș pentru a descoperi cum “copii murdari si jigariti treceau printre randurile soldatilor care marsaluiau cerșind pâine; românii le răspundeau mai ales cu scatolci sau lovituri de cizmă în fund.” Într-o discutie in Kuban, in vara anului 1942 se analizeaza situatia periculoasă a Armatei a VI-a germane aflata la Stalingrad, având flancurile protejate doar de trupele italiene si romane, a caror calitatea nu se apropia deloc de cea a trupelor germane. Armata a VI-a germana a fost incercuita si ulterior distrusa de sovietici dupa ce cele doua armate române ( a III-a si a IV-a) au fost distruse. Littell mai menționează bombardarea de către americani a Ploiestilului (“Ploesti”) in 1943 dar, Aue fiind însarcinat cu studierea regimului alimentar al evreilor, ia contact cu realitatea deportărilor pe ultima suta de metri. În acest context România este menționată ca fiind una din puținele țari in care zelosul Eichmann nu a reusit sa patrunda, ba mai mult, Romania provoaca furia acestui pentru ca multi evrei maghiari au reușit să-si procure pașapoarte românești, scăpând astfel jurisdicției maghiare. “Pentru câteva mii de pengo , aceștia cumpărau pașapoarte, mai ales românești, cel mai ușor de obtinut avand in vedere coruptia autoritatilor consulare romanesti.”(pag.725) Este simpatic sa descoperim ca si coruptia romaneasca, atat de celebra, a avut efecte pozitive, salvand vieti omenesti. In mod cert, neacceptarea deportaii evreilor din Vechiul Regat, cel putin, in spatiul controlat de Germania a fost una din marile realizari ale regimului dictatorial al lui Ion Antonescu (daca nu poate singura) indifernt cine si-a arogat cu mare grabire, meritul pentru aceasta. Amuzant ni s-a parut si personajul Mihai, tânăr diplomat român rămas la post după august 1944, reprezentându-l pe Sima, chiar daca acesta nu mai reprezneta pe nimeni, cu care Aue are o ultimă legătură homosexuală și pe care-l ucide cu brutalitate în toaleta unui hotel berlinez. Concluzie Littell marturiseste in acelasi interviu sus-metionat ca “O carte este o experiență. Un scriitor pune întrebări încercând să înainteze în întuneric. Nu către lumină, ci mergand putin mai mult prin intuneric pentru a ajunge intr-un intuneric inca si mai negru decat intunericul de la inceput. Scrisul este ca atunci cand arunci niste zaruri. Nu stii niciodata ce se va intampla in momentul in care scrii. Incerci sa aranjezi piesele cat mai bine posibil iar apoi incepi. Prin intermediul scrisului inaintam si ajungem intr-un loc pe care nu credeam ca-l vom descoperi vreodata.” Ștacheta ridicata de Littell este la o inaltime apreciabilă și, sperăm, pentru binele literaturii universale, că va reusi să o depășească în viitor dar chiar si asa rămânem cu o carte impresionantă care merita efortul de a fi tradusa in limba romana si citita de publicul românesc care, in ultimul timp a fost mult mai preocupat, in mod explicabil, de descoperirea tragediilor cauzate de regimul comunist. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy