Niciodată nu am timp să-mi fac timp să gândesc cum ar fi dacă ar veni o vreme să-mi pierd timpul stând.
Niciodată nu am avut vreme să mă gândesc la ceea ce nu m-am
gândit până acum.
Niciodată nu am găsit o cale pe care să nu o știu dar pe care să merg din când în când.
Niciodată nu am regretat, nu am plâns, nu am uitat.
Nu am stins măcar o dată o lumânare fără să nu mă gândesc la întuneric...fără să mă gândesc la lumină...
Oricum nu am văzut niciodată decât atât cât nu ar fi trebuit să văd.
Niciodată nu am aprins focul, nu am reușit să aprind poate decât un foc de paie!
Am reușit în schimb cel puțin o dată să mă prefac în întuneric și să fiu înconjurată de lumină...să ard și ploaia să-mi ude dogoarea sufletului, dar să mă prefac în scrum!
Am spus ce aveam de scris și am scris ce aveam de spus dar niciodată... niciodată nu am mințit cu vorbe neadevărate...
Am mințit spunând adevărul și acum, acum niciodată nu voi ști dacă am făcut umbră pământului!!
Ce păcat!
M-am irosit în ...niciodată și în mereu!