Cum trece timpul...!Mă gândesc la trecut.Mi-e dor de el.Mi-e dor de mine inocent.Aș vrea să retrăiesc iar simțurile apuse,cu aceiași intensitate,necunăscător și integrat complet în univers.
Ce este viața...?Un tărâm real...?...sau un vis...? Pentru unii frumos,pentru alții altfel.O fărâmă de lumină într-o mare de întuneric.Un fior ce străbate tenebrele spațiului nemăsurat.
Nu concep lumea fără mine.Poate că sunt egocentrist.
Însă așa sunt eu.Coborârea în labirint nu o cunoaștem direct,o trăim prin simțurile altora.Avem numai darul de a ne zbuciuma în atât de lungul timp al vieții finite. Imensul timp este un grăunte de nisip în scurgerea de la un necunoscut spre alt necunoscut.Sfârșitul fizic,cu toate că îl percepem,ulterior nu mai avem simțurile să-l cunoaștem și să-l împărtășim.Ne trecem și atât.Dincolo,finitul devine nesfârșit,gândurile nu mai sunt personale,ele se împletesc cu armonia cosmosului,lovesc în talerele timpului și curg pe conductele imaterialului.
Mă întâlnesc câteodată cu mine.Încerc să-mi explic de ce exist.Niciodată nu mi-am putut da un răspuns pertinent. Îmi scotocesc cele mai adânci și necăutate unghere ale minții și le lovesc cu întrebările cine sunt,de ce sunt,cât voi fi,toate având la bază verbul existenței.Presupun fără prea multe explicații.Mă îndrept către ideile altora poate găsesc răspunsuri la filozoficele întrebări.Poate undeva în noianul amalgamat de idei,una este adevărată,însă nici cel care a emis-o nu o crede reală.
Marii filozofi au gândit pentru noi.Acum învățăm ceea ce dorim și ne conformăm.Cred că este un blestem.Posibil să nu mai vrem să gândim,avem "șansa" să ne robotizăm.
Calc pași pe timp,clipă de clipă și nu realizez că viața sunt eu,suntem fiecare din noi.Când spun eu,spun carne și spirit,spun sânge și gânduri.Toate așezate într-o frumoasă ordine.Legătura dintre acestea se face printr-un liant obscur de energie subcosmică.Spiritul,supremul,ordonă gândului să așeze materia într-un creuzet,dezvoltat în timp.La maturitate, toate ar trebui să fie într-o armonie indestructibilă.Se întâmplă ceva.Totul se dezorganizează și se apropie sfârșitul.Rămâne numai gândul că spiritul este nesfârșit.
Îmi iubesc trecutul, așa cum este el, pentru că este al meu.La fel iubesc și viitorul.Coexist în două lumi paralele.
Le împletesc în prezent după cum consider că este mai bine.Îmi impun,indus în cunoaștere sau necunoaștere,un mod de viață.
În timpul vieții,fiecare dintre noi suntem în orice moment creatori.Gândul produce lumină în mințile noastre și este înnegrit câteodată de dorințe infame.Poate că Dumnezeu creează permanent prin noi.Suntem într-un sistem niște elemente.Nu putem să cunoaștem sistemul până când nu-l privim din afară.
Credem că avem dreptul la orice,totul ni se cuvine,suntem superiori.Suntem subiectivi.Dacă greșim.Dacă nu acesta este cursul vieții normal.
Sunt fericit că fiecare dintre noi are amintiri.Nu știu dacă simțiți vreodată dar și trecutul poate fi schimbat. După cum ne dictează conștiința.Și ne complacem,chiar dacă în sinea noastră realizăm că realitatea a fost altfel. Poate
tocmai prin asta suntem superiori.Ne putem schimba când dorim trecutul.Virtualitatea gândirii cred că este un dar.
Putem să recreem imagini.Timpul îl putem condesa cum vrem. Spațiul îl putem infinitiza după plac.Creatorul a trebuit să-și arate sieși,prin cineva,măreția infinitului și frumusețea timpului.Nu ar fi fost corect să existe creație fără a fi observată,pipăită,simțită,guustată,iubită,urâtă, exploatată...
Mă simt bine când realizez că suntem simțurile lui Dumnezeu și reprezentăm și noi ceva în infinitate,cu toate că suntem finiți.