„Ci siamo il popolo eterno
Fratelo dela miseria...”
Ne-am născut prea devreme. Ne-am născut prea târziu. Am venit pe lume nedoriți. Am venit pe lume prea doriți. Nu ne-am născut la locul și timpul potrivit.
Noi am fost copiii aceia, cu capul prea mare, cu ochelari, cu costumașe prea curate. Noi am fost bătaia de joc a colegilor și colegelor, crăcăneii și pinguinii școlilor. Noi am fost scutiți de sport, noi am fost buni la istorie și nu la matematici, noi ne-am consumat timpul inutil visând la o lume unde eram cei mai buni și cei mai frumoși. Noi ne înroșeam totdeauna când eram scoși la tablă, noi nu eram în stare să ne păstrăm curați opt ore, noi nu știam bine tabla înmulțirii. Noi nu am fost făcuți pionieri în prima serie, la Doftana.
Noi am descoperit prea devreme frumusețea în pârg a colegelor noastre de școală, sânii care înfloreau sub bluzele de pionier. Am amușinat sexualitatea din aer și le-am privit cu ochi pofticioși. Asta până când au plecat cu campionii la fotbal și campionii la înot și campionii la activitatea gospodărească.
Noi am fost omiși sistematic de la toate serbările școlare pentru că „nu dădeam bine pe scenă”. Noi n-aveam voce pentru cor, noi nu știam (și nici nu știm) să dansăm. Nouă ni se dădeau bomboane din milă „aaa...sunt și ei pe-aici ?
Noi am picat la liceu, noi am picat la facultate. Noi am fost luați în armată unde am fost bătaia de joc a întregii companii, a întregului batalion...”stai, cine mi se pare că vine, lumina-ți-aș fața...” noi nu eram în stare să alergăm suta de metrii în timpul regulamentar, nu puteam să ne cățărăm pe frânghie, trăgeam „după liberare”.
Am avut norocul să ne găsim slujbe mici, mărunte, să fim săriți mereu de la avansare, să fim trecuți cu vederea de la prime și deplasări în afară „dumneavoastră sunteți pe alte liste...”
Ne place să citim, să visăm, să fim în afara lumii acesteia. Poate există undeva, o lume mai bună, și pentru noi. Ne place muzica veche, dinozaurică, Andy Williams, Michael Sardou, Montand, Becaud. Suntem din altă lume. Nu înțelegem ce căutăm aici. Nu înțelegem ce vreți cu noi.
Am avut nenorocul să ne îndrăgostim de acelea pe care le veneram, le idolatrizam, le consideram mult prea sus decât noi . „De ce s-ar uita una din asta la mine ? Ce pot să-i ofer eu ?” Am fost acceptați din milă, din interes sau din disperare. Nu am fost iubiți niciodată. Am fost buni să plătim rochii, să cumpărăm pantofi și poșete. Atunci când venea vorba despre un sărut „nu era încă cazul...”. Atunci când venea vorba despre o relație stabilă „ nu mă voi căsători niciodată cu tine...cum a putut să-ți vină o idee din asta în cap ? Nu te uiți în oglindă ?” Iubitele noaste, femeile pentru care făceam totul, femeile pentru care tăiam ne-au părăsit brusc și au făcut copii cu tipi grași și căsătoriți. Ne-au refuzat copiii noștri pentru niște necunoscuți- ce ciudat- semănând ca două picături de apă cu noi. Dar nu cu noi. Niciodată nu cu noi. Eram prea posesivi, prea intram cu bocancii în sufletul lor. Prea vroiam să le impunem numai ce vroiam noi.
Și am rămas singuri cu visele noastre spulberate, cu ratarea noastră. Cu lașitatea noastră, cu lipsa noastră de curaj. Cu deznădejdea că „le-am respectat „ și nu le-am întors vreodată, brutal, spre noi, cu fața lor frumoasă lipită de fața noastră de plapumă, cu respirația noastră fetidă „sunt aici...eu sunt-și sunt aici. Nu e Făt Frumos- dar sunt aici și te iubesc și te vreau”. Vise, vise. Noi n-avem curajul să facem asta niciodată. Noi n-avem curajul să facem nici măcar cel mai folositor și sanitar lucru posibil- să lipsim lumea de prezența noastră dezagreabilă.