agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5064 .



Culorile
essay [ ]
Compilation: Prelegerile Neascultate ale Profesorului Escu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [sanis ]

2004-04-15  | [This text should be read in romana]    | 



         Zice unul că Iisus s-a dus într-o zi la un chef, că om era și el pe-atunci. La o nuntă. Și nu se mai știe de ce, mumă-sa l-a rugat să facă rost de ceva vin, că se cam terminase... Și El a făcut prima lui minune (publică): a preschimbat apa în vin! Nu poșircă, ci vin de vin, cum zic românașii noștri obișnuiți a li se înmulți vinul cu apă chioară. Beau nuntașii și se minunează. Nu de chestia cu preschimbarea apei, că nu o prea știau, ci de faptul că mirele a pus pe masă vinul cel bun la urmă, și nu precum ar fi procedat tot omul, fie el iudeu, arab sau român, să pună la început tot ce are mai bun și la coadă, ce mai rămâne – de mai rămâne...
         Ei, această pildă poate fi interpretată în multe feluri, dar eu o interpretez trăgând-o spre tema acestui articol. Poate unii nu vor fi mulțumiți cu această interpretare, dar n-au decât să-și scrie propriile lor articole dacă vor să fie altfel... Deci, eu sunt pe deplin de acord cu cele spuse de Iisus atunci, cuvinte pline de miez și de bun simț – dovadă că ori nu băuse prea mult, ori efectul vinului asupra lui era altul. Ce păcat că nu citisem această pildă mai demult – sau, dacă am citit-o, nu am avut mintea de acum, s-o interpretez cum trebuie! Deci, acum, cu mintea de acum, îmi zic că rău facem că ne ducem de la început cu cele mai bune „bucate”. Așa am făcut și eu... Ah, dacă nu ați înțeles până acum, vă spun: mă refer la relațiile noastre cu partenera sau partenerul pe care îl căutăm toată viața. De multe ori găsindu-l, eventual, alături de noi... Deci, ne ducem la prima întâlnire cu ce avem noi mai bun. Dacă nu avem prea multe, mai împrumutăm de la alții. Ne dăm ceea ce nu suntem. Sigur, la înfățișarea fizică nu prea avem ce schimba. Mai sugem burta, mai facem părul pe care-l avem vâlvoi, mai punem o perniță acolo unde ar face bine o rotunjime, folosim cosmeticale să ne facă ochii mai mari (și mai limpezi), buzele mai pline și mai senzuale, dăm cu parfum să gâdile testosteronul ființei pe care vrem s-o dăm gata de la început...
         Cu partea nevăzută, e mai ușor. Ne merge gura ca niciodată, sau tăcem plini de înțelepciune. Ne dovedim plini de vervă, dar și de înțelegere. Ascultăm plini de admirație cuvintele picurate de partenerul de discuție. Ne dovedim trăsături parcă desprinse din scripturi și idealuri demne de marii revoluționari ai lumii. Bineînțeles, pe fondul unui simplu bun simț omenesc, cu indicații vagi spre un simț antreprenorial comparabil cu al unui frate (Păunescu)... Și, glazura pe tort, etalăm cunoștințe diverse din diferite domenii – adaptate, totuși, nivelului de înțelegere a partenerului, să nu-l speriem de la început. Adică, nu-i vorbim de Enescu, atunci când pricepem că persoana îl adoră pe Copilu Minune... Ba chiar ne arătăm încântați de desăvârșitul gust artistic al respectivului (sau respectivei, că nici ele nu sunt ferite de astfel de boli...). Totuși, nu strică să amintim de vizita la galeria de artă - fără a insista asupra faptului că ea a fost unică și, mai ales, întâmplătoare – iar cele câteva versuri din vestita poezie a și mai vestitului Poet (memorizate special pentur astfel de întâlniri) vor avea un efect scontat! Eventual, la una din aceste prime întâlniri, vom apela la tot felul de „ajutătoare” (de la ciocolată la... Viagra...) să dovedim că persoana respectivă își va irosi degeaba timpul căutând mai departe ceea ce Soarta i-a adus alături: jumătatea promisă!
         Și iată, așa se întâmplă ca două persoane să pășească pe acel drum spinos și riscant care duce undeva, între rai și iad, fără a se cunoaște prea bine unde. Acolo unde ai avea nevoie de un partener care să-ți dea mâna la greu, care să-ți țină piciorul să nu cazi, care te îmbărbătează, care îți cere ajutorul în clipe grele, care te bucură cu un râs și un cântec, care îți mulțumește pentru floarea culeasă de pe marginea cărării, te poți trezi că pășești singur. Că partenerul de drum este un necunoscut. Asta pentru că cele mai bune bucate le-a pus pe masă la început, iar pe drum a început să scoată resturile...
         Aceste resturi nu sunt deloc frumoase. Ce-i mai rău, ele sunt întotdeauna comparate cu bucatele de la aperitiv. Unde este persoana atentă, curtenitoare, înțeleaptă, plină de sensibilitate, vervă, spirit? Unde este bucuria cu care îți ieșea în față, mirosind curat, transformând fiecare întâlnire într-o sărbătoare? Unde este antreprenorul de succes, omul harnic, inteligent, cult, având aceleași preferințe artistice ca și tine? Cum de se dovedește a fi un pigmeu cu suflet mic și urât, plin de ranchiună și speranțe neîmplinite, dar orgolios, răzbunându-se pe cei mai slabi pentru plecăciunile făcute celor mai tari...? Cum de, în loc de flori și zâmbete, ne dă indiferență și jigniri, iar adnmirația se îndreaptă spre altă persoană?... Singurul sentiment care mai poate încape în sufletul pustiit s-ar putea reduce la : „Ce dezamăgire!?” („Merde!”, cum ar zice canadianul...)
         Să nu se creadă că cei ce vin la început cu cele mai bune bucate sunt neapăarat de sex masculin, iar cei dezamăgiți sunt neaparat cele de sex feminin. Vorbesc în general despre noi, oamenii, printre care mă număr și eu, dacă îmi permiteți... Și, cum am zis la început, nici eu nu sunt posesorul adevărului. Omul nu crează adevăruri, ci le descoperă.
         Soluția este evidentă: să nu punem cele mai bune bucate pe masă de la început. Să punem, atunci, resturile? Nici vorbă! Să punem ce avem, atâta tot. Hrana pe care o avem și vrem s-o împărțim cu partenerul trebuie să țină o viață. Este hrana de drum lung – dacă vrem ca drumul să dureze până la capăt. Dar dacă persoana nu va fi impresionată de ceea ce îi punem în față de la început? Ei, și? Nu a fost să fie. Nimic nu se întemeiază pe minciună – decât, în extrem de rarele cazuri când putem întoarce minciuna în adevăr. Uneori este posibil, dragostea este capabilă de astfel de minuni!
         Dar să nu ne bazăm pe asta. O persoană care are nevoie să fie mințită pentru a ne accepta în preajma ei nu va accepta mai târziu ceva mai puțin decât am lăasat-o să-și imagineze de la început. Și își va căuta partenerul în altcineva, care îi va da bucate mai bune decât suntem noi în stare...
         Atunci, să acceptăm ideea că nu vom avea parte de fericire? Depinde. Dacă prin „fericire” înțelegem să avem un partener după care întoarce capul toată comunitatea (pentru înfățișarea fizică, avere, rang social, succes profesional...), atunci este posibil să nu fim „fericiți” niciodată. Dar dacă prin „fericire” înțelegem să avem un partener care întoarce capul după noi, toată viața, pentru ceea ce suntem, arătându-ne fața pe care sclipesc ochii limpezi și plini de dragoste și nu ceafa mândră și arogantă, poate vom cunoaște adevărata fericire. Și fiecare oră, zi, an, petrecut alături, ne va face să ne împărtășim din cele mai bune bucate, fără a regreta nimic, bucurându-ne de faptul că am cunoscut acea ființă promisă de Dumnezeu, jumătatea noastră, pentru care lăsăm părinții pentru a ne întregii. Vom fi întregi, vă rog să mă credeți...
         De ce toată această vorbărie despre nunți și bucate? Pentru că am schimbat păreri cu doi români (bineînțeles!) care abia se întorseseră din vacanța petrecută, de fiecare dintre ei, în Þară (bineînțeles!). Una susținea că, spre sfârșitul vacanței, abia aștepta „să se întoarcă acasă”. În Vancouver, adică. Iar cealaltă, abia urcată în avionul de Vancouver, aștepta cu nerăbdare „să se întoarcă din nou acasă”. În România, adică.
         Ce îi poate face pe cei doi români să perceapă atât de diferit cuvântul „acasă”? Întrebat, primul mi-a indicat din nou corupția din Þară, mitocănismul, murdăria, sărăcia morală și spirituală, spulberarea speranțelor, polarizarea societății în foarte bogați (câțiva) și foarte săraci (cei mai mulți)... Cea de-a doua mi-a vorbit despre dorul pe care viața îndestulată de aici nu-l poate umple. Dorul de cei dragi, de „lunca cu florile”, de răsăritul soarelui din mare, de mirosul de fân proaspăt cosit și de stână, de creștetul munților ițindu-se din neguri, de toaca de la Agapia și de hămăitul câinilor prin sat, după căderea serii... Cum se poate reprezenta așa ceva în parai? Cum te poate face praful uliței, sau răutatea oamenilor, să nu vezi așa ceva? Ce l-o fi făcut pe Poet, devenit orășean get-beget, să șoptească: „Sara pe deal, buciumul sună cu jale...”?
         Inima mă îndemna să îi dau dreptate celei de-a doua persoane, deși înțelegeam motivele expuse de prima. Ca mulți dintre noi – ca majoritatea, de fapt! – și ea plecase de acasă din motive egoiste, dar așa de ușor de înțeles. Viața este scurtă, trebuie trăită cât avem timp. Ubi bene, ibi patriae... Datoria mea este în primul rând față de mine și de propria-mi familie, „patria” este un concept pe care nu-l accept și care mă lasă indiferent! Și totuși... Și totuși, de ce nu suntem întrutotul fericiți în noua patrie, dacă am luat această decizie de a ne resădi în pământ străin? Ce ne trage spre origini? Să fie ceva care este deasupra patriei, deasupra simțământului de „bine”, de „împlinire”?
         Atunci mi-am adus aminte de cuvintele simple, spuse de cineva: „Bine este unde-mi este dragostea.” Chiar mai mult: „Numai lângă ea mă simt acasă!” Serbând deja nunta de argint împreună, împărțind între ei cele mai bune bucate, ca în prima zi. Mâncând hrana de drum lung, fie că este măgăligă cu mujdei, fie că este friptură de curcan. Mâncând cu aceea unică lingură, sau din platou de porțelan... Când, întrebați dacă vor să emigreze în Canada, s-au uitat uimiți unul la celălalt și au dat, indiferenți, din umeri. Ce contează unde trăim, dacă trăim împreună? Pe urmă și-au amintit de celelalte relații – am încercat să găsesc un plural la „dragoste” și nu am reușit – cu cei din jurul lor: prieteni, vecini, rude... Este ceva care poate înlocui dragostea? Să lase copiii de lângă ei pentru copilul din Canada? „Ce zici?”, a întrebat el, cu grijă. „Cum zici tu...”, i-a răspuns ea, știind că el va lua decizia care o va bucura. Și el a spus, liniștit: „Stăm acasă!” Liniștit, dar definitiv. „Dar la noi e mai bine!”, a insistat fata venită din Canada. Atunci el a pronunțat acele cuvinte amintite mai sus, în timp ce nevasta îl ținea de mână, încuviințând zâmbind; „Bine este acolo unde este dragostea!”
         Ce folos că am ajuns pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu și de mâna omului – alții decât noi și moșii noștri! – dacă nu găsim dragoste? Ce folos avere, rang social, carieră, când două treimi din familiile de români ajunse aici au divorțat, sunt în prag de divorț, sau acceptă căsnicia drept o cruce de cărat? Când copiii ne părăsesc înainte încă de a-și fi părăsit casa, când prietenii ne părăsesc pentru fleacuri, când noi înșine părăsim pe toți și toate? Când nu avem încredere să ne legăm de alții, din teamă să nu găsim în ei aceleași gânduri murdare pe care le avem noi înșine? Când viața pustie ne este împărțită între serviciu, curațat casa, îngrijit mașina - și TV?
         Bine, bine, veți spune, dar ce au toate acestea cu acele „culori” pomenite în titlu? Au. Pentru că toate aceste cuvinte – sunt sigur că vor trezi zâmbete superioare din partea multora, furie, indiferență, acuzații de „filosofie de doi bani” și de referiri cinice la „cei ce nu dau exemple rele pentru că nu mai pot” – mi-au venit în minte ascultând un cântec, nici măcar așa de nou. El zice:


But I see your true colors
shining through.
I see your true colors
and that’s why I love you,
so don’t be afraid to let them show,
your true colors.
True colors are beautiful
like a rainbow

         Așa e, nu vă fie teamă să vă arătați adevăratele voastre culori, adevăratul vostru „meniu”. Ele sunt întotdeauna minunate acelei persoane destinată vouă de la Facerea Lumii. Numai așa o veți găsi – și atunci veți fi ACASÃ! Întotdeauna. Oriunde...
Nick Sava


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!