motto: "indiferent că e postmodernist, tradiționalist ... fracturist" sau utilitarist, ..."facem față unui nou curent literar: neglijismul sau maculaturismul. Rămâne doar să ne decidem, prin vot democratic, asupra termenului."(vasgar)


Iaca și eu pe-aici, îmi expun elucubrațiile, exhibiționist împătimit, cu sârg și spor și, parcă, cu cât mai subțire e bruma de expresivitate artistică ce reușesc să manifest, cu atât mai încrâncenat devin în a atrage o parere, o critică, să am si eu cui să spun vorba aceea "ce dai dom-le, nu știi să'njuri?"
Da' uite că pana la urmă ajunsei să mă dezic, (poate doar din pricina singuratații ucigătoare?), de toată schimonoseala noului val al lirismului de pe aceste meleaguri, de ravagiile produse de era post LSD. Amintesc în treacăt celor cărora le scapă din vedere: LSD=substanță psihotropă cu caracteristica de a facilita stări de sinestezie - subiecul amestecă percepțiile senzoriale, le transferă de la un simț la altul). Sinestezia in artă, pană la urmă e un lucru firesc, cine dintre noi nu a avut asemenea percepții, macar fugare; ele se leagă de regulă de vârfurile noastre emoționale, de momentele acelea rare si prețioase în care vehiculul afectiv ne transcende către o realitate superioară ierarhic pe care o căutăm cu atâta îndarjire. Dar să fim sinceri, tocmai acesta e farmecul vietii, trăind într-o realitate aparent sigură si autojustificată, experiențele extrasenzoriale ne sunt sărbatori. Și se cuvine să le tratăm ca atare, iară nu sa începem prin a ne purta de parcă săptamana ar avea 7 duminici. Să bețivim fără nici un pic de rușine printre buteliile de vocabule deformate și deformante la extrem de un avant liric cu vedere în cel mai bun caz doar dublă. Degeaba ne-am interzis să scriem cu litere mari, câtă vreme nu ne impunem să scriem și cu cuvinte mai putin urlătoare și mai firești în sens. Sigur, e doar un punct de vedere, creatiei umane nu i se poate opune niciodata un zid al formei, orice încercare de a o constrânge să intre in categorii finite este sortita eșecului. Insă văd cum (istoria se repeta) un stil foarte îngust poate deveni o tentație atât de mare încat răpune chiar capete mult luminate iar pe cei novici îi adună în jurul lui ca pe muște, tentati de usurința de a crea ceva la modă doar înfasurand în "stil" niște idei altfel searbede și plictisite. E suficient să faci o tura pe-afara prin lumea profană, sa vezi ce fericiți sunt oamenii care încă ascultă seara Andrieș și citesc Topârceanu la copii, mult după ce au adormit. Este pentru că mai cred în acel miracol care face ca omul-specie să supraviețuiască unei civilizații care se sinucide (nici măcar lent).
Într-o lume minată de globalizarea mediocrității și mercantilismului, erodată constant de bombardamentul fără drept de apel al mass-mediei, anihilant declarat al spiritului, nici măcar nu mă văd pus în fața vreunei dileme. Criza este suficient de intensă încât măsurile să fie și ele extreme. Dar iată, exact aici este eroarea. A răspunde cu violență la violeță, cu extremism la extremism, duce în cel mai bun caz doar la o victorie temporară - iluzorie. Odată ce ai intrat în joc, devii exact pionul pe care s-a mizat, încă un spectator convins la un jurassic park general, un trucaj care deși nu convinge pe nimeni cu adevărat, paradoxal, angrenează pe toată lumea în jocul cu focul - virtual sau nu.
In perpetua căutare se sine, omul are tendința firească de a-și arunca hainele din când în când (doza de catharsis) în speranța unui pas căt de mic spre descifrarea eliberatoare a tainelor lui interne. De aceea el se va agăța cu ușurință de iscusitele capcane întinse profesionist de manipulatorii de toate speciile și nivelele. In acest context, găsesc că a intra cu bună știință în acest joc și a-l propaga încă într-unul din ultimele locuri ce-ar putea sluji drept refugiu apolitic, non mercantil, este nu doar o simplă eroare, ci un fenomen de-a dreptul premonitoriu.