N-avem încă a ne plânge de natură... Încinsesem cingătoarea solară la brâu și căutam. Ce să pot găsi lângă vraiștea lumii și lângă nimicuri omenești pe care numai poezia le poate descrie echilibrat, mă întrebam? Și am pornit mai departe pe marginea lacului, am pornit să mă șoșotesc de căutare.
Mormane de adevăruri adânci și putrede mi se întindeau în față - nu credeam nimic! - căci nimic nu este de crezut; puntea dintre foc și apă nu este încă gata, iar Meșterul Manole a murit.

/ nu construi o fericire de care alții să nu se bucure; la urma urmelor, locul acesta este singura salvare ce trebuie privită măcar cu pesimism /

Este câteodată frig în natură, că te apucă un dor nebun de a te înveli cu frunze de stejar secular - numai gândul întoarcerii la rădăcini...

Nimic nu este mai frumos decât apele din stele - să te scalzi în natură și în visare; să mă întâlnesc cu Doamna și să îi povestesc despre vise și mai ales despre adevăr. Ea, probabil ar refuza adevărul; dar din natură ne tragem și în natură credem! Noi suntem ultimele specii de frunze - cântă lebăda pentru liniștea apelor; este sacrificiul suprem, iar eu nu am ajuns încă la capăt.

Ce bine e
și ce frumos
să fii un simplu chiparos
în urma cântului de ape
tăcute...
Ce bine e
să fii tăcut
ca apele de chiparos
în urma cântului frumos
și simplu...