agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 5931 .



Introducere
personals [ ]
Incornoratii varstnicei picturi moderne

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Salvador_Dali ]

2005-04-15  | [This text should be read in romana]    |  Submited by



"Daca tin atata ca Parisul sa fie locul conferintei mele e tocmai pentru faptul ca Franta este tara cea mai inteligenta, cea mai rationala de pe glob, pe cand eu, Salvador Dali, ma trag din insasi acea Spanie ce este tara, de pe glob, cea mai mistica si mai irationala.
Stim bine ca inteligentei nu-i este dat sa debuseze decat in scepticismul miop, ca efectu-i principal este acela de-a ne readuce la coeficientii unei gastronomice incertitudini supergelatinoase, proustiene, fezandate. E pentru ce e convenabil si trebuie ca, la rastimpuri, spanioli ca Picasso, ca mine, sa ne facem aparitia la Paris, anume ca sa va surprindem, punand sub ochii dumneavoastra o halca sangerie, cruda si proaspata de ADEVAR!..."
In acesti termeni incepeam prea-celebrissima alocutiune a mea, din 16 decembrie '55, de la Sorbona, si in exact aceeasi nota vreau sa incep acest pamflet, al carui fiecare rand este pe cale sa devina clasic, fie si doar prin scrasnetul hartiei pe fata careia il scriu.
Pasul energic al penitei mele scandeaza, ca o gamba stanga, "zapateado"-ul cel mai superb: al mandibulelor creierului meu!
"Ole!"
*

"Ole!" pentru ca domnii critici ai varstnicei picturi moderne- veniti, aici, din Europe mai mult sau mai putin centrale, ce va sa zica: de niciunde- au si pus, iata, in iahnia speculativa carteziana, la foc molatic, echivocuri de cel mai rabelaisian deliciu, plus gafele de evaluare de-o truculenta nu se poate mai corneliana, ale lor.
Cei mai putin magnifici incornorati ideologici- exceptandu-i pe aceia stalinisti- sunt urmatorii doi:
Primo: incornoratul dadaist cu parul tot mai alb la tample, caruia, azi, i se confera o diploma sau o medalie, de onoare, respectiv de aur, pentru glorioasa-i tentativa de asasinare a picturii.
Secundo: incornoratul vasiinnascut, distinsul critic ditirambic al varstnicei picturi moderne, cel ce-si repune, lesne, coarne siesi prin incornorarea dadaista.
De cand distinsul critic ditirambic ajunse mirele si sotul prea-varstnicei picturi moderne, ea nu a contenit sa-i puna coarne. Cel putin patru sunt, zic eu, modalitatile prin care a fost incornorat acesta:
1). prin uratenie;
2). prin modernitate;
3). prin tehnica;
4). prin abstractiune.
Uratenia s-a ivit in arta noua prin romantica naivitate a pubescentului Arthur Rimbaud, cand el a spus ca: "Frumusetea, asezandu-mi-se pe genunchi, m-a obosit." Gratie acestei fraze-cheie, distinsii critici ditirambici- negativisti peste masura si urand sincer clasicismul, ca toti guzganii de latrina vrednici de numele ce poarta- descopera uratenia, biologicele-i colcaieli si farmecu-i inavuabil. Ei incepura sa se minuneze de frumusetea asta noua, zisa si "neconventionala", fata de care frumusetea clasica ajunse, numaidecat, un sinonim al searbedei dragalasenii.
Orice echivoc era posibil, inclusiv acela, bunaoara, al obiectelor salbatice in voga, urate ca pacatele de moarte (ceea ce ele chiar sunt). Pentru a fi in consonanta cu domnii critici ditirambici, pictorii se nevoiau intru urat. Cu cat acesta le iesea mai bine, cu-atat erau, ei, mai moderni. Picasso, atoatetemator, picta urat de teama lui Bouguereau. Ci el, altminteri decat ceilalti, o facea in chip deliberat, incornorandu-i prin aceasta pe domnii critici ditirambici, ce pretindeau ca redescopera, intr-astfel, adevarata frumusete. Numai ca el, vechi anarhist, dupa ce tocmai infipse cateva spade in Bouguereau, avea sa treaca la "puntilla", punandu-i capat artei moderne dintr-o data, ca unul care, intr-o zi, putea sa fabrice mai multa uratenie decat, in ani de zile, toti ceilalti impreuna.
Pentru ca el, marele Pablo, aidoma angelicului Sanzio, divinului marchiz de Sade si mie- rinoceronticul Dali-, stie prea-bine ce inseamna o creatura arhanghelic de frumoasa. Ideea lui despre aceasta este identica, de altfel, cu cea pe care, din instinct, o are omul de pe strada- mostenitor al greco-romanitatii noastre-, cand sta locului, incremenit de admiratie, la aparitia unui corp: a unuia pitagoreic (ca sa vorbim in termeni proprii).
In toiul epocii algide, cand frenezia urateniei era, la el, in apogeu, i-am expediat lui Picasso, de la New-York, depesa urmatoare:
"Iti multumesc din suflet, Pablo! Infamele-ti picturi din urma i-au venit de hac picturii moderne. In lipsa unuia ca tine, cu bunul gust si cu masura ce sunt virtutile, prin excelenta, ale prudentei frantuzesti, am fi avut pictura tot mai sluta vreme de, del putin, un secol, pana sa se ajunga, in sfarsit, la magnificele-ti "adefesios esperpentos". Tu, Pablo, cu intreaga furie a unui anarhism iberic, atinsa-i limita abominabilului insusi si ultimele-i consecinte. Si ai facut-o "a la" Nietzsche: marcand cu propriul sange totul. Nu ne ramane, actualmente, decat sa ne intoarcem, iarasi, privirile spre Rafael. Domnul cu tine!"
SALVADOR DALI
Toate acestea se sfarsira prin pseudoexplozia carteziana si scatologica a unui Dubuffet. Dar domnii critici ditirambici ai varstnicei picturi moderne raman si au mai ramane, indelung, prostatici si voiosi, cu uratenia pe genunchi. De care nu vor obosi.
*

Criticii varstnicei picturi moderne fost-au derutati si trasi pe sfoara de, mai ales, "modernul" insusi. Or, nu cunosc nimic pe lume, care sa fi imbatranit mai repede si mai penibil decat ceea ce ei taxau, de azi pe maine, drept "modern".
In varsta, eu, de mai putin de douazeci si doi de ani, luam pranzul, intr-o buna zi, la prietenul Roussy de Sales, cu arhitectul protestant si masochist Le Corbusier. E vorba de inventatorul arhitecturii autopunitive. Acesta mi-a cerut sa ii spun daca-mi facusem vreo idee asupra perspectivei artei sale.
Ei da,-mi facusem; am, de altfel, idei asupra a orice. I-am spus, atunci, ca ea, arhitectura, are sa fie "moale si paroasa", ca ultimu-i mare geniu se cheama Gaudi, nume ce, in limba catalana, inseamna "a se bucura", tot astfel cum al meu, Dali, se talmaceste prin "dorinta". I-am explicat ca bucuria si dorinta le sunt, cu precadere, proprii catolicismului si goticului mediteranean, reinventate si aduse la paroxismul lor, acestea, de catre tocmai Gaudi.
Ascultandu-ma, Le Corbusier parea ca ingereaza fiere.
Ei bine, scurta vreme dupa, ultra-"moderna" "Cahiers d'Art" avea sa declanseze un atac de o mediocritate pur moderna impotriva lui Antonio Gaudi. Am scris, in replica, un magistral articol, vrednic de o antologie, relativ la Stilul 1900 si gurile de metrou,- pe care, iata, nu rezist tentatiei de a-l transcrie pe de-a-ntregul, intocmai cum a aparut in numarul 3-4 al publicatiei "Minotaure"...

(a se vedea celelalte texte care au fost postate ca apartinand lucrarii "Incornoratii varstnicei picturi moderne)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!