Câteodată aud un scârțâit...
Un mic sunet făr' de ecou.
Mă uit în jurul meu și am impresia
Că se surpă lumea.
Poate că într-o bună zi
O să se risipească totul sub noi
Și vom rămâne imobili în neant
Sau poate vom pluti de la o fărâmă la alta
Până când vom găsi
Acea bucățică pe care o numim casă
Printre miile de bucăți ce cândva alcătuiau o viață.
Dar e oare lumea doar un biscuit
Ce stă să se crape
Între degetele pofticioase ale unui copil?
E lumea doar o inima?
Desigur,toate inimile se frâng
Căci "Cine ar putea să suporte ADEVARUL?"
veți spune voi
Și totuși pământul e mare
față de umilii microni ce alcătuiesc sentimentele
Și chiar și inimile frânte se mai lipesc
Unele uită că s-au crăpat
Că doar nu sunt elefanți
Deși poate că și elefanții se rup.

Câteodată aud un ecou...
Un mic sunet făr' de scârțâit.
Se ciocnește de pereții ființei mele
Și are impresia că mă surp.
Poate că într-o zi
Fisurile mele de caracter își vor face simțit
Punctul de vedere
Și mii de idei din mine
Vor pluti rătăcite în neant.
Sau poate, de la idee la idee,
Voi găsi adevărata viață.
Dar sunt eu oare numai o firavă figurină de sticlă?
Ce stă să se crape
Sub undele unui cutremur
Sunt eu oare doar un gând?
Desigur, "Gândurile sunt menite să treacă"
veți spune voi
căci ADEVÃRUL nu suportă contradicție
Și totuși, voința mea e prea puternică
Să se rupă sub aspra adiere a vântului.
Și chiar ființele mai uită
Că se sparg de firul vieții
Că doar nu sunt elefanți
Deși poate că și elefanții se sparg...