unu

Și eu am un înger, numit Domnișoara Girafă.
Nu-mi știe păcatele palmei, drumul ezitant, ura. Ca să îl chem îmi e de ajuns cântecul prelung al unei viori în toamna de miere. Albinele mor în zbor rond, pe inima vie cad cu greu dangăt clopote, culoarea e o sinteză de rime.
Îngerul meu se înalță din cețurile palmei, crizanteme albe lasă în urme. Îi plac promenada târzie, clădirile-ziduri de sânge între întuneric și sine, e îngerul primei mele nopți de dragoste.
Îi văd în sclipet organic nașterea, contururile mi se șterg, mi se arată, soarele învinge cu neted efort săruturile, rictusul.

doi

N-am apucat să scriu la vremea potrivită despre un înger numit Domnișoara Portocală.
Și l-am uitat, mai puțin ochii citrici și efervescent mustind de vitamina C, visul lui cu trenuri împletindu-se amețitor în toamna limpede, părul în cascade și cutremure negru-vineții. Apare rar și înaintează greu în lumea reală, lăsând în urmă constante adieri de sfințenie.
Partea lui verde, necoaptă, tâmpla crestată și umedă o văd uneori, în odihnitele nopți de acasă. Îngerul verde de acasă, pecete rece pe arămiul gutuilor, merilor, toamnei.
E o poveste întreagă cântecul lui.

trei

Înger de noiembrie, cu sân curat și mirosind a tei copt, îmbătrânit de ceață.
Înger sașiu, dulce escaladat de veverițe, înger ușor nebun cu dinții albiți de amintirea zăpezii, înger mut-al treilea dintr-o galerie de îngeri.
(Þi-l dăruiesc ca pe un pod, ca pe o icoană-în spatele lui stă cu zâmbet ușor ironic și ușor călduț, ca un ceai sălciu, Dumnezeu înainte de întrupare.
Þi-l dăruiesc pentru că nu-l știi, iar de vei pleca el o să-ți vegheze drumul împingându-te pe cărări lăturalnice.
Îngerul acesta nu are nume. Și nu există decât în dimineți ostenite, echilibrând cu nepăsarea lui talerul atâtor săruturi.
Să nu înțelegi că-i mort. Nu e nici mort și nici viu, e un cameleon stând în așteptare, e punctul zero în care se intersectează toate orgoliile și antinomiile mele, e un nod. Chiar gordian.
E un înger tipic de luni dimineață.)