pentru că îți miros brațele a fum
marinar celest
aplecat prea mult asupra coșului
pentru că tușești
ca bunicul înainte să moară – spui tu
și lepezi astfel cuvintele grele
care poate te năpădesc uneori

îmi răstorni zarea cu fundul în sus
mă gâdili la tălpi până nu mai pot de râs
îmi aduci licori colorate și praf de nori
de pus în păr

și-mi stai alături când palmele mele
descriu cercuri bizare de neînțeles
sau când pielea mi-e atât de amară
încât toată zarea se-ncruntă și plânge

pentru că-ți place sângele meu cam prea dulce
auzul meu prea selectiv
limba mea prea moartă

diminețile mă trezesc
în ceașca ta de cafea
învățând să împletesc noi și noi zile
mereu
cu mintea cea de pe urmă