Viața este o întreprindere. Ceva imens care se construiește greu. Ceva impunător care se păstrează greu. Ceva de valoare care se întreține și mai greu. O întreprindere de calibru în care lucrează miliarde de angajați, începând de la cel mai fără de prihană și până la cel mai de neprețuit...
Viața lui a dat faliment. Este un dezastru. Orice face devine un eșec. Trage de ea în zadar. Totul se dărâmă. Ruină peste tot... ca după o calamitate.
Sinistru. Mișcător. Înfiorător.
A lucrat cu abnegație în această fabrică. Și-a pus toate forțele în slujba ei. Și-a pus toate sentimentele la bătaie. N-a precupețit niciun efort pentru bunul ei mers. A riscat totul... pentru nimic... Și-a lăsat plăceri, dorințe, pretenții deoparte. A crezut cu ardoare în ceea ce ea îi va oferi. Bani? Nu, nici pe departe. Recunoaștere? Puțină, la început, și nu la nivelul la care a vrut... Liniște? Nici gând... Protecție? De nicăieri... Griji? Cu duiumul... Speranțe? Sfărâmate... Bucurii? Distruse... Fericire? Doar prin absurd... Fabrica a dat faliment. Da, viața lui a falimentat...
E disperat. Oceanul de lacrimi care îl inundă, în fiecare clipă, îl înghite împotriva voinței sale. Cu fiecare zi se scufundă și mai în adânc. Ușor, ușor va ajunge o epavă pe care nimeni nu va mai da doi bani, căci se va degrada, părăsită la țărm, zile și nopți în șir, în bătaia valurilor vitrege. Și va putrezi fără ca vreo mână să o atingă, fără ca vreo minte să încerce să o mai repare, fără ca vreo inimă să o mai poată readuce la normalitate...
Disperarea îl înconjoară. Neîncrederea, și ea, îi dă târcoale. Dacă viața e făcută doar din suspine, lacrimi, deznădejdi, atunci ea lui i-a fost hărăzită. Nu altcuiva!
O fabrică falimentată. Fără angajați. Fără directori. Fără contabili. Fără bodyguarzi. Fără, nici măcar, femeie de serviciu. Doar încăperi goale în care nu mai respiră nimic. Nici pereți, nici geamuri, nici podele. Pustiu... Niciun ceasornic nu mai bate, nu mai intră nicio rază de lumină, nu mai bâzâie nicio insectă. Totul e tăcere. Întuneric. Doar păianjenii mai țes legende în pânzele lor. Doar praful va mai ocupa, în largul lui, orice cotlon, orice ungher, orice poliță, nestingherit de nicio boare de vânt. Doar fiarele și lemnele mai ascund povești neștiute și nevăzute...
Fabrica a dat faliment. Oamenii au plecat supărați și îndurerați. Pustiul a luat locul fremătătoarei vieți.
Imensitate... Vid... Nesiguranță... Deznădejde... Lacrimi... Suspine...
A riscat prea mult anagajându-se aici, lucrând într-o astfel de fabrică. A riscat, de fapt, totul. Însă, viața este și rămîne o fabrică de norocuri, o loterie... dragostea este și ea un număr de zar... norocul este lozul cel mare, câteodată, sau cel fără de valoare, ca în cazul lui.
Și când se gîndește că a ținut, morțiș, să lucreze aici și numai aici! S-a rugat până și la Dumnezeu să obțină un post aici, să fie angajatul acestei fabrici, neștiind, atunci, ce-l poate aștepta.
„Doamne, iartă-mă! Cât de orb am fost, cât de nepriceput, cât de naiv! Și tot nu m-am lecuit! Am îndurat multe rele, nu știu de dragul sau din vina cui. Am suportat umilințe, decăderi din funcție, injurii... multe... multe. Cert este că viața mea este un eșec evident, un demers fatal, un risc pentru care nu am fost deloc pregătit... un obstacol pe care nu am reușit să-l depășesc... o iluzie pe care nu am putut-o înfrâna... un uragan pe care nu l-am putut înfrunta...
Și când mă gândesc cât de mult am studiat, câtă pregătire mi-a trebuit ca să pătrund, fără pile și relații, doar în această fabrică!
Dacă aș fi fost singur pe o insulă pustie, aș fi suportat mult mai ușor singurătatea, neajunsurile, pustietatea. M-aș fi resemnat, în cele din urmă, aș fi abdicat în fața naturii și a lui Dumnezeu, dar așa?!...
Ce să fac, acum? Încotro s-o apuc? Unde să mă mai angajez? La vîrsta mea, nimeni nu mai poate fi interesat de mine! Nu mai sunt nici tânăr, elanul pe care-l aveam, cândva, m-a părăsit și el, cheful de muncă s-a diminuat, dorința de a face ceva pentru societate lâncezește... Nu mai întrunesc condițiile unei angajări actuale.
Ar mai fi o soluție. Să-ncerc să readuc fabrica pe poziții. Să o scot din faliment. Să o reabilitez. Să reangajez oameni. Să reinvestesc în ea. Să renasc... Dar de unde să iau fonduri? Cine m-ar mai ajuta, chiar dacă toată viața mea am fost om de încredere și de onoare? Și-apoi, cine nu știe cât e de greu să o iei de la capăt? Câtă forță, câtă dăruire îți trebuie! Câte nopți nedormite! Câtă neliniște, câtă preocupare, câtă teamă! Și nu știi dacă finalul este cel așteptat. Nu știi dacă merită efortul. N-ar fi decât un risc în plus, o nouă dramă, un nou urcuș, cine știe?
Mă poate ajuta cineva? E cineva care poate să-mi acorde consultață? E cineva care se oferă să-și pună economiile în joc? E cineva care vrea să riște alături de mine?”

(27 sept.2008)