Cinstire ție, Botăș, ferice neamului tău!


Halal, spunea cronicarul, neamului care poate rodi sănătos și rodu-și să-l coacă întruna, soi ales, sățios azi cu har pentru mâine.
Și nu puține fost-au locurile, vremile și mințile, care au închegat nației noastre o perpetuă valoare, mereu adăugată, mereu înălțată și, mai ales, curat disipată spre toate punctele cardinale unde se simțea și se trăia românește. Dar ar fi cu neputință pentru cineva să cuprindă într-o îmbrățișare o așa demonstrare, în lungul și latul gliei noastre și-n adâncul timpului ei. Nici de mare trebuință nu cred că ar folosi, fiindcă orișicare român, de la opincă până la vlădică, dintotdeauna, s-a simțit aparținând unui neam de Rîm înalt. Iar dacă nu o poate trăi închipuit, această realitate o află fiece umblător ce-ajunge într-un loc nou, de ischitește cu ochii, cu mintea și cu sufletul în jurul său. Dacă nici așa nu răzbate, beteșugul acesta îl îndreaptă acel neputincios, prin ascultarea poveștilor și povestirilor de-acum și dintotdeauna, comori aflate mereu la îndemâna aceluia care dorește cu adevărat să știe despre ai lui, acei petrecuți dar prin timp însemn.
Am încercat acest lucru, într-o zi câinoasă ca vreme, pornind cu bidiviul meu motorizat, bătucit de greul multor ani adunați, dar care cutează încă a călca drumurile de pe la noi; chiar și cele dinspre pitoreasca Voronă, șosele pe care nici potcoavele de nouăzeci și nouă de ocale ale armăsarilor din basmel nu ar rezista. Am pornit dar, de data aceasta, înspre izvorul Crivățului, unde, cum se spune, „se agață harta-n cui”, cu gând de popas acolo unde minunea sufletului românesc a înflorit geniul și dumnezeiasca zămislire a celora mult aleși. Și unde aș putea afla depozitată o mai adevărată glorie națională, chiar dacă postumă, o mai mare densitate de genialitate, discretă dar universală, spre reculegere și înfrupt, cum indubitabil patronează și veșnicește cumintea urbe a Botoșanilor, dar și zona dăruită ei între Prut și Siret.
Am dat o raită așezării nășite pe la începutul secolului al XIV-lea de un oarecare Botăș, boierul care nicicum nu a bănuit cât de larg ogor deschide creșterii, în viitorime, a neegalatei valori de înțelepciune umană datorată și făptuirii sale. Și, poate, dreptate avut-a și botanistul, Profesor-Doctor Răvăruț, cel care explica densitatea de genialitate din această zonă prin calitatea grâului de pe-aici, unde bobul are un gluten ce stimulează genetic o asemenea pornire intelectuală.

Admirând în urbea moldavă mai întâi fidelitatea cu care a fost păstrată zona comercială veche, locurile de rendez-vous ale protipendadelor fiecărei perioade istorice, acea arhitectură molcomă în contururi, blândă în culori și cu chemare, ca așezare, nu am putut să nu deplâng spintecările agresive, de prost gust, ale echilibrului patriarhal din tot târgul vechi, acele afișe, dar și alte maimuțăreli care trompețeau fals, ori bombastic, promisiunile unor „ciolănari” care urgent vor fi uitate „a doua zi”! Și nu am rezistat să nu-mi murmur înciudat: „prost îl mai cred încă lipitorile astea, pe-acest neam!”
Dar aceste gânduri nu m-au oropsit în a da extemporal memoriei mele și să îngemănez admirației pentru trecut o sinceră recunoștință. Că o vâltoare spirituală nemaitrăită aici m-a cuprins apoi spre aduceri-aminte; și, ca-ntr-un triptic laic, am rememorat o pleiadă nemuritoare de personalități cum nicicând nu am adunat-o în sufletul meu, altădată, trăind o stare de mândrie pe care cuvintele sunt prea sărace în a o descrie veridic. Mihai Eminescu, Alexandru Graur, Gheorghe Avramescu, Nicolae Iorga, Octav Băncilă, Grigore Antipa, Ștefan Luchian, George Enescu sunt doar câteva dintre odrăslirile băștinașe ce-s fetișuri, odoare și comori spirituale ale românilor de-aici și de oriunde.
Primul însemn ce l-am aflat este un nume care adună privirea trecătorului spre monumentul închinat lui: maiorului Ignat (mitraliorul erou din războiul întâi mondial), ansamblul statuar din Piața 1 Decembrie. Glorie lui și camarazilor săi, mi-am zis!
Iar, în imediata apropiere, zveltă și nemuritoare, își trăiește semeția una dintre ctitoriile de aici ale Elenei Rareș, doamna mândrului Petru voievod, fiu al marelui Ștefan Vodă: biserica Uspenia. Este locul în care „Luceafărul” stihuirii românești, Mihai Eminescu, a primit lumina și taina botezului, drept creștinare. Aflat-am astfel un alt loc în care fiecare fiu poate simți fiorul și energia povețelor străbune. Doar să le dorească!
De-aici, după o euharistie intimă, cu sufletul mai ușurat parcă, am traversat orașul spre a afla cuibul modest, dar de adâncă meditație, emoție și luminoase efluvii istorice pentru noi, vatră de-nceput a celuia care a dominat în majoritatea clasamentelor mondiale, ca inteligență și tezaur intelectual: casa copilăriei genialului Nicolae Iorga. Ce-am aflat, de-om fi sănătoși, vom mai povesti.
Ș-om fi atunci și cu votul dat. De dat, tot dă românul! Da-ne-ar și nouă Domnul înțelepciune și noroc! Că parcă e prea destulă vreme de când așteptăm împlinirea visului lui Botăș și alor noștri buni!


Pentru imagini: http://www.valcea-turism.ro/j15/index.php?option=com_content&view=article&id=999:calator-prin-tara-mea-botosani-florentin-maftei&catid=14:reportaje&Itemid=33