Cerul broda fulgi, așa ceruse tanti de la parter, una care stătea doar la fereastră, în dorința de a colecta mai multe subiecte de bârfă. Auzisem și eu despre ea de la o alta, întâmplător ivită lângă mine tocmai când așteptam pe bancă.
Așteptam să plouă, era caniculă.

Mă rog! Îmi place la nebunie ideea de jurnal, îți pune creierul în mișcare, trebuie neapărat să te vezi, să te bagi în seamă. Realizezi multe, uneori uimirile se țin lanț.

Mă rog! Și cum spuneam peste scena dimineții o cortină albă, rece. Îmi era teamă a nu se uda cartea " Știința inițiatică și cunoașterea aștrilor" Rudolf Steiner. Am rulat-o și pus în mâneca fâșului. Era un lucru plimbat și răsplimbat, fără să-mi fie dezvăluită esența, încă. Îmi era greu din unghiul percepției mele a înțelege cum s-ar putea afla din sau în altul.

Ieșeau. Fiecare în ritmul interior, parcă autoexpulzându-se din blocurile mult apropiate unele de altele. Să fi fost câte un câmp între, bântuit de corbi, de șoimi, copaci negrii, copaci albi, morminte, lacustre, un Bacovia de marmură, ceva. Dar în această zonă a vieții actorii nu aveau parte de un decor special, totul era la fel de prăbușit ca și ei, o lipsă de strălucire.
Își scriseseră replicile în timpul nopții, imprimate pe o bandă sau mai multe ale visului. Eram ferm convinsă, deoarece îmi închipuiam ce aș face eu dacă aș inventa natura, memoria și echilibrul, daca din mine ar curge timpul și spațiul.
Ca întotdeauna mulți vor face dovada unei lipse totale de talent, spre disperarea celorlalți.

Mă străduiam zi de zi să joc un rol principal, cel mai greu, monolog de anvergură, totul era să-l descopăr în scenariul schelet ca posibilitate, printre vertebrele sale, subînțeles. Presupunea libertatea cea mai mare, curajul cel mai copilăresc, un ochi și de scenarist și de regizor, ca să nu mai zic de producător, abilitatea de a căuta sensul, de a înțelege necesitatea sa. De fapt rolul era chiar calea către primordialul acestei povești dezvoltată în dimensiuni ce într-o continuă mișcare și transformare interacționau, când suprapuse, intercalate, incluse, izolate,se refăceau și sfărâmau totodată, se agresau ori conlucrau, se anulau reciproc sau se amplificau.

Mi-era tare dor. Vroiam să-mi fie și mai tare, să fiu amețită, să uit de toate cele neplăcute, imposibil de îndurat. Totul depindea mereu de câtă ordine interioară reușești, ca să ai ce să răvășești, delicat. Speram.
Dacă priveam bocancul în timpul mersului mai era un altul masculin alături, un sentiment. Tot ce vedeam ajungea cumva și în alt ochi.

Treceam prin metamorfoze. Vibram sufletește alte coduri. O căutare anume. Știam că mă intereseaza doar esențele adevărate provenite aici dintr-un creuzet al îndepărtărilor, lumina și intunericul galaxiilor neștiute, ceva precum eu.

Într-o continuă descoperire a empatiei și a limitelor, uneori abstractă, alteori naivă, infantilă, tatuată pe creier, nu mă puteam schimba, nici nu mi-se părea ceva în vreo neregulă cu mine.