Spuneți-mi, vă rog, care e femininul de la pechinez - pechineză sau pechinezoaică ? Întreb pentru că am acasă o cățelușă din rasa Pechinez Imperial care, din momentul în care a început să dea din coadă prin apartamentul nostru, ne-a schimbat viața.
A primit-o cadou Cristiana, cu aproape patru ani în urmă, de la o colegă. Dar nu i-a explicat nimeni că ea e cadoul cuiva, așa că în preferințele ei, pe locul întâi a urcat instantaneu Leni, nevastă-mea. De aici și numele, pe care l-a căpătat încă din prima zi:
- Ce te ții, măi, după coada mea ?
Și Codiță i-a rămas numele.
Când o vezi, cu greu poți afirma că aparține rasei canine. Un câine e ceva așa, ca un monstru, pe lângă ființa mignonă care ni se învârte printre picioare. Ca dimensiuni, aduce cu o pisică ceva mai mică. După baie, parcă e un șobolan zgribulit - câteva oscioare într-un săculeț lunguieț. Când aleargă prin parcare, roșcată și cu coada stufoasă fluturând, juri că-i o veveriță.







Fiind "cîine" de apartament, ajunge rar în aer liber. Dar are un simț special, când mă îmbrac știe dacă voi pleca pentru o durată mai lungă sau, dimpotrivă, la cumpărături prin jurul casei. În primul caz mă conduce indiferentă și se oprește în ușa bucătăriei, scoțând un lătrat scurt de "La revedere", în al doilea caz se lipește de ușa de la intrare. Rareori e în dubiu, dar atunci e suficient să-i faci semn din ochi "Hai". Când Leni pregătește punga de gunoi și o lasă rezemată în bucătărie, Codiță o linge fericită, uneori câte o jumătate de oră, până o ridică cineva. Și când ușa apartamentului, în sfârșit, se deschide, țâșnește ca un bolid și se rostogolește cele trei etaje, lătrând ca o nebună. Are un lătrat acut, mergând spre ultrasunete, deosebit de sonor. Nu știu de unde scoate atâția decibeli din trupușorul ăla mititel.
Când vin acasă, am metoda mea de a arunca buzduganul. Încă de la intrarea în bloc, îmi scot cheile și încep să le zornăi. Dacă nu e nimeni acasă, mă simte și nu ajung bine la parter, că începe să latre, asta pentru că stă în așteptare, lipită de ușa de la intrare. Dacă e cineva acasă, mă simte abia când mă apropii de etajul trei. Dar atunci o sperie sistematic pe Leni, pentru că mai întâi își dă brusc drumul la decibeli, de undeva de la picioarele ei și abia pe urmă țâșnește spre ușă, ca să mă întâmpine.
Același lătrat sonor se iscă la auzul soneriei - e clar că apar musafiri. Îi întâmpină veselă, cu rafale de lătrat, cu fâțâieli printre picioare și cu fâlfâit de coadă.

E pofticioasă ceva de speriat. Indiferent ce mâncăm, se proțăpește nemișcată lângă masă și îți fixează gura cu privirea. Trebuie să-i dai și ei, are o încredere absolută în gusturile noastre. De la mezeluri la banane și mere, de la brânză la prăjituri, mănâncă de toate și se linge pe buze. Cineva a încercat să-i dea semințe. Le-a spart cu mare poftă, dar a lăsat o mizerie pe jos...
Deși jucăușă, a fost cuminte și ascultătoare de la început. N-a ros niciodată încălțăminte sau șosete, de altfel nici nu înțeleg cum pot fi unii câini atât de masochiști. Nu s-a urcat niciodată pe masă, chiar dacă uitam pe acolo diverse bunătăți. În schimb e tare dornică de alint. Se cațără lângă tine, stă un pic după care își împinge capul sub palma ta, ca să fie clar că asta așteaptă, s-o mângâi și s-o scarpini pe tot corpul. Dacă îți ridici mâna în semn că n-ai chef, nu insistă - se lipește cumva de tine și stă liniștită. În momentele acelea, cuibărită sau tolănită, aduce cel mai mult cu o pisică, te aștepți să înceapă să toarcă.
Are aproape patru ani, vârstă care, după câte știu, se înmulțește cu șapte. Asta înseamnă că e în floarea tinereții dar, din motive independente de voința ei, e virgină. Cred că așa se explică, în cele mai multe cazuri, castitatea - lipsa ocaziilor.

Marea problemă apare când plecăm din oraș. Am luat-o odată cu noi la București, dar are rău de mașină, a vomat jumătate din drum. A fost singura oară când am mers cu 200 km la oră, mai întâi pentru a ajunge mai repede, mai apoi pentru că Leni era prea ocupată ca să vadă kilometrajul. Ulterior, de câte ori am plecat în concediu, a trebuit să apelăm la unul din copii pentru a avea grijă de Codiță. Până astă toamnă, Cristiana era de bază, dar a plecat la facultate. Spun "plecat" pentru că eu am o idee fixă, facultatea trebuie urmată în alt oraș decât cel de reședință. Asta pentru că, pe lângă pregătirea pentru meserie, anii de facultate te pregătesc și pentru viață. Ori, lângă fusta mămichii, facultatea e doar o prelungire a liceului. Revenind, cred că problema e generală, cine va înființa un azil pentru îngrijirea animalelor pe durata concediului, cu siguranță se va umple de bani. În aceeași idee pot fi înființate grădinițe cu orar redus sau prelungit, unde să-ți lași cățelul când mergi la serviciu. În plus, cățeii până-ntr-un an pot învăța acolo bunele maniere, cu alte cuvinte capătă cei șapte ani de acasă.
Întreprinzători dornici să vă îmbogățiți, stăpânii Codițelor abia așteaptă să vă dea niște bani !