Am descoperit Luna amară cu puțin înainte să scoată „Asfalt”. Ascultat pe net, mers la concerte, cumpărat primul album, apoi al doilea, „Loc lipsă”. Erau frumoși băieții, revoltați de serviciu. În așteptarea albumului trei Don’t Let Your Dreams Fall Asleep, 2009,
nu-mi lăsam visele să ațipească măcar. Visele privitoare la cel de-al treilea album.
Și-a apărut. E cel mai omogen album al lor de până acum, ce-i drept, dar e melancolic-banal, ca pentru ascultat în club, cu versuri ușurele și mesaj facil ascuns în limba engleză, ca umbra vagă a revoltei să-și piardă mai tare din intensitate. Și visele mele au murit…
Exotica lor prezență s-a îngropat în patetism, verbul românesc de ardei iute a devenit sirop cu influențe folk americane, flacăra ideii de dreptate s-a redus la o comercială dâră de lanternă pe leduri. Versurile sunt cuvinte goale uneori sunând din coadă, muzica lor e dezarmant de banală și ușurică, sound-ul metalic al chitarei a dispărut, trompeta lui Mihnea sună pe ici, pe colo ca un background de cafe concert, engleza rostogolită abrupt în gura aceluiași Mihnea m-a făcut pentru o secundă să vreau s-o pun în „funny ringtones”. Mi-era drag foc Mihnea Blidariu cu Roșia Montană, cu trompeta și poezia sa socială, liderul informal cu Facțiunea 13 iunie, n-aș fi crezut vreodată că drumul lui de la Disident va ajunge în Little Sun. Am senzația că a făcut un pact de neagresiune cu sistemul, n-a rămas decât un patetic “fuck the system”. Nick mi-a cam fost indiferent, acum e o mare dezamăgire. Dacă mi-aș fi dorit să aud o voce masculin-plângăcioasă pentru coafeze zău ascultam Hara, numai că tipul de la Hara are o dicție bună. Nick și Mihnea au schimbat rolurile de până acum, însă pe niciunul nu-l prinde bine noua postură. Mihnea nu poate liric-coafeză, iar Nick, oricât ar vrea să fie de revoltat, n-are nerv, sânge, credibilitate. Sorin se adaptează noului trend al formației, Răzvan e ok, dar o cam dă în Taxi, iar chitara lui Vali lipsește dinainte ca el să plece.
Albumul pe scurt:
1.Into another – are gust de Luna amară, mai diluat ce-i drept
2.Transitions – banală, noroc cu trompeta
3.Chihlimbar – șlăgăroasă, ușurică, ceva gen Tudor Chirilă
4.Unghii de drac – cât se poate de pop, sirop, Nick cu o dicție discutabilă
5.True sunshine - banală
6.Deadends – după mine, de departe cea mai bună piesă a albumului, dar nu vă faceți iluzii
7.No return - lungită
8.Kill the dancer – hai să-l lăudăm un pic și pe Nick, aici nu mai cântă așa de afectat, e aproape bine
9.Hunt the wire - banală, noroc cu trompeta
10.Floodmoses – un pic de zvâc, nu de-ajuns s-o scoată însă din banalitate
11.Little sun – lungită rău și diluată pe măsură, un Mihnea cam liric, cu noise-uri neinspirate pe final
12.Mara – marea dezamăgire, mult mai faină live
Amara mea concluzie la Don’t…: Luna a adormit comercial și odată cu ea și mesajul social al pieselor de până acum, s-a îndulcit precum cafeaua strong de după o noapte de beție când îi pui apă și zaharină, că zahărul îngrașă… Băieți par a pica la pace cu sistemul care le tăia curentul pe scenă, protestul tricoului negru cu Deep Purple se așază în „9-17” de familist și tricou alb cu imprimeu. Mă simt trădată, m-au exclus din ascultătorii lor prin astă schimbare de direcție ce cred că le va aduce numeroși noi fani, fete neînțelese și băieți sensibili în mare parte; mă tem că Luna amară nu va mai fi niciodată ce-a fost… E de bine? E de rău?...
Dacă evoluție = transformare, da, Luna amară a evoluat. Cum presupun că versurile sunt majoritar în engleză pentru că băieții țintesc piața „de afară”, le urez din inimă succes. Eu rămân la primele două albume.