Rătăceam printre frunzele zdrențuite și murdare de greață... Ploaia îmi mângâia pașii domoli și îmi șoptea lin o poveste... Povestea tristă a necunoscutului, veșnic nevăzut, neștiut, singur... Așteaptă o inimă, un suflet... Lipit în noapte de colțuri reci de marmură, se-ngână cu dimineți sângerii și suspină... -Nu mai există curaj... suspină deznădăjduit. Nimeni nu mai îndrăznește să viseze la o floare și d-aia mor florile...
Ce trist!!! Mor florile frânte în brațele fericite ale unei madame... Mor înghețate în sloiuri de gânduri inutile, distrugând frumusețea mediocră a unui surâs...
-Nu mai există curaj... suspină iar deznădăjduit. Nimeni nu mai îndrăznește să viseze la zorii unei dimineți și d-aia ne mor speranțele...
Trăim robotici, înt-o lume lipsită de culoare, de parfum, nu mai simțim ce gust are un zâmbet, nu mai simțim trilul domol și suav al niciunei păsărici... Tot ce atingem este doar fantasmă... o himeră și umbra unui vis...
-De ce nu mai e curaj?...suspină el îngenunchiat... De ce?????
Urletul lui sfâșie cerul în mii și mii de fulgere, care ating copacii, florile, culorile tremurânde... Se lasă negrul în toată ființa... E trist, prea trist...
Îl las acolo, lipit de zidul înghețat și plec și eu, atingând o urmă inscripționată în sufletul meu... Mă arde... Mă-ngheață până în adâncul ființei mele și mă cutremură... mai mult decât ecoul strigătului lui...
Da, nu mai este curaj în lume...
Nu mai îndrăznesc nici să gândesc de ce...