L-am cunoscut pe Cornel Ungureanu în toamna anului 2001 când, plină de „elan muncitoresc” într-ale literaturii, îmi susțineam colocviul doctoral de admitere la Universitatea de Vest din Timișoara. După prestația mea teoretică, a intervenit cu o singură replică: „Ce-i cu bibliografia asta Playboy?” (Vai, mie, „cantidata”! Cu ce diagnostic m-am ales după ce-am bântuit prin cele istorii și studii „cioclopedice”, căutând cu râvnă Don Juani livrești pe mapamond, în tentativa de-a înjgheba o estetică a seducătorului și-n mioritica noastră patrie!) Mă deruta continuu. Vulcanic, intra și ieșea intempestiv, îmi punea în față câte-o referință pe care n-o știam sau niște pagini xeroxate, mai greu accesibile mie. Mormăia un verdict de tipul: „Ion Călugăru? Prost, foarte prost” sau „Ce caută Vădan și Tzone într-o teză de doctorat?” Apoi dispărea din nou… Un Josefini al bibliotecilor…

Cornel Ungureanu este un om-orchestră într-ale culturii. Un recuperator. Spre deosebire de alți confrați, universitarul timișorean impresionează prin enciclopedica zestre geopolitică, istorică, etnopsihologică, filosofică pe care o descoperim în istoriile sale, care nu constituie doar un instrumentar analitic, ci și o incursiune complexă în spiritul veacului, ce vizează deopotrivă documente, mărturii, psihologii, mentalități, receptate comparatist, diacronic sau sincronic, într-un stil alert, din care polemizările, supozițiile sau ironia socratică sunt ingrediente nelipsite ale discursului interpretativ.

Scriitor, critic și istoric literar, profesor al Universității de Vest din Timișoara (unde a predat cursuri de literatură română contemporană, literatură română din exil - contextele europene, literatură română contemporană și literaturile Europei Centrale), Cornel Ungureanu este un autor prolific, ce a abordat perioade diverse ale culturii noastre. În ultimii ani este preocupat de cercetările legate de literatura Europei Centrale, coordonând, alături de Adriana Babeți colecția A treia Europă, seria de teorie și cea de beletristică. Analizele referitoare la acest perimetru literar și cultural se regăsesc în volume precum: Imediata noastră apropiere și Mitteleuropa periferiilor. Uzitează formula diaristică în antijurnalele A murit în Tibet (1998) și Despre regi, saltimbanci și maimuțe, ajuns acum la cel de-al patrulea tom. Dintre studiile consacrate ale autorului, multe dintre ele distinse cu premii ale Uniunii Scriitorilor, amintim: La umbra cărților în floare, o panoramă a foiletonului critic românesc (1975), Proză și refle-xivitate (1977), Contextul operei (1979), Proza românească de azi (1985), Mircea Eliade și literatura exilului (1995), La vest de Eden. O introducere în literatura exilului (1995), Fragmente despre teatru (1998), Introducere în viața și opera lui Petru E. Oance, poet, jurnalist și sculptor (1999), Ioan Slavici, monografie (2002), Geografie literară (2002), Octavian Goga, monografie (2003), Europa Centrală (2004), Geografia literaturii române (2005), Sorin Titel (2005), Istoria secretă a literaturii române (2007).



Daniela Sitar-Tăut: Domnule profesor, ați fost, de câteva ori în ultimii ani, în Maramureș. Ce amintiri vă leagă de acest loc?



Cornel Ungureanu: Cum sunt om de bibliotecă, mă leagă cărțile pe care mi le-a dat Paul Miron despre Maramureș. Și spațiul maramureșean pe care și l-au realizat Paul Miron și Elsa Luder lângă Freiburg. Și amintirile studenților coreeni, japonezi despre Maramureș - ale elevilor Elsei. Și cărțile japonezilor despre acest spațiu. Mă leagă amintirile de la cursurile de vară - am predat aici pentru studenții străini, apoi întâlnirile cu oamenii. Cu oamenii locului și ai bibliotecilor. Mai trebuie să calc locul, sunt multe de văzut, de înțeles și de ținut minte.



D.S.-T.: Lucrați, de ceva vreme, la Geografia literaturii române, dar volumul alocat arealului nordic n-a fost încă editat. Care dintre autorii noștri, exceptându-i pe N. Breban, A. Buzura, I. Groșan, Ioan Es. Pop vor fi incluși în ea?



C.U.: Aci problemele sunt legate întâi de „aristocrația” maramureșeană. De aici încep. Ion Zubașcu mi-a pus la dispoziție o enciclopedie a familiilor înnobilate din Maramureș, Gheorghe Pârja mi-a promis alta. Ivasiuc spunea că se trage dintr-o asemenea familie și toți făceau haz, Ulici a patronat întâlniri cu poeții, pornind de la ideea că familia lui... În primul rând, există o bibliotecă importantă care a editat un dicționar al scriitorilor din Maramureș, care a tipărit pliante consacrate unor autori care au atins vârste rotunde. Există câteva publicații culturale bine alcătuite care pun în valoare scriitorii de aici, sunt edituri orgolioase care ilustrează, prin albume, bibliografii, monografii, valorile și tradițiile locale. Cărțile/publicațiile lui Vulturescu, ale lui Gheorghe Glodeanu, ale lui Gheorghe Pârja, ale dvs. îmi sunt de un real folos. Dar observ că în întrebarea dvs. funcționează anumite subtexte. Scrieți, în ultima dvs. carte despre scriitori „cvasinecunoscuți (Marian Ilea, Victor Iancu, George Vulturescu, Gheorghe Glodeanu, Săluc Horvat, Vasile Morar)”. Voi scrie pe larg și despre ei, cu citate din paginile dvs. și ale altor critici ai locului. Mulți importanți, mulți funcționali în această geografie românească.



D.S.-T.: Istoria secretă a literaturii române a fost una dintre cele mai analizate și premiate cărți ale Dvs. Care este… istoria ei?



C.U.: Cum colaboram bine cu editura AULA, dl. Mușina mi-a propus să scriu și o Istorie secretă... a literaturii române. Avea bănuiala că voi scrie o comedie de zile mari. Eu m-am luat în serios și, cu ajutorul documentelor adunate de-a lungul timpului prin biblioteci, am scris O istorie... Cum dl. Mușina e un editor care se respectă, a tăiat acel „O” și m-a convins să-mi intitulez cartea Istoria secretă a literaturii române. Surpriza a fost că o seamă de critici de vârf m-au citit cu atenție. Și câțiva critici tineri de performanță, la fel. Am avut parte de întâlniri frumoase. Voiam să rămân la acest volum, dar o raită prin dosarele de la CNSAS m-a convins că e nevoie și de volumul al doilea, mai substanțial. O să i-l dau tot lui Alexandru Mușina, merită să se îmbogățească.



D.S.-T.: Cât și cum lucrează Cornel Ungureanu?



C.U.: De douăzeci de ani îmi spun în fiecare zi că în luna următoare voi pleca în concediu. N-am reușit încă. Poate luna viitoare.



D.S.-T.: Ați fost definit deseori drept un recuperator. Este și cazul lui Ionathan X. Uranus, pe care l-ați frecventat în perioada petrecută de acesta la Jimbolia. Îl includeți chiar pe Marcel Mihail Avramescu în categoria scriitorilor care aparțin unei „avangarde afirmative”. Marcel Avramescu debutează editorial abia postum, în 1999, cu volumul Fragmente reziduale disparate din Calendarul incendiat al lui Ierusalimus Unicornus, apărut la Editura Brumar, după 15 ani de la trecerea în neființă a autorului care lipsește din majoritatea studiilor alocate avangardei autohtone. Relatați-mi, vă rog, circumstanțele descoperirii acestuia.



C.U.: Ar trebui să încep cu ambiția de a scrie, la începutul anilor optzeci, o carte despre Eliade. Voiam să-i intervievez pe toți prietenii, contemporanii, comentatorii lui Mircea Eliade - evident, cei din anii ’30. Poetul și istoricul Mandics György, prieten și vecin al meu, fusese profesor la Jimbolia, unde devenise învățăcelul părintelui Avramescu. Masiva lui carte despre Ion Barbu e rodul întâlnirii sale cu Mihail Avramescu. Ei, m-a asigurat Mandics, nimeni n-a fost mai apropiat de Mircea Eliade decât părintele Avramescu. Întâi ne-am întâlnit cu părintele în Timișoara, la Mandics acasă, pe urmă am început să mergem noi la Jimbolia. Am vrut să-l conving să-și reia textele din „Memra”, să încerce să devină membru al Uniunii Scriitorilor - se apropia pensia care, pentru preotul care era, era, după buget, mică. Am fost la D. R. Popescu, dl. Popescu mi-a explicat că ar fi nevoie de o carte, bătrânul n-avea. Am povestit undeva cum am negociat cu Z. Ornea apariția unei cărți de Mihail Avramescu, dar și - un pic mai târziu - explicația refuzului: Gogu Rădulescu se războise cu el prin anii ’30. Iar tovarășul Gogu trebuia ascultat.

Era legat de ultima lui soție, Sabina și, după moartea Sabinei, voia să moară. Am povestit undeva și cum am fost la el la Jimbolia cu Mandics și l-am convins să trăiască mai departe - să mănânce. Să se despartă, pentru un timp, de Jimbolia. Ultimii lui ani au fost extraordinari. Mariana Macri l-a luat în apartamentul ei din București, unde prietenii de odinioară, de la Barbu Brezianu la Arșavir Acterian și la Al. Paleologu, îl vizitau. Cu o bucurie rară. Mariana Macri i-a copiat o parte din texte. Unele au apărut, altele, probabil, vor apărea. Părintele Avramescu face parte din „lumea secretă” a literaturii. Știu despre el destule cei capabili să îl înțeleagă. Pe ceilalți… vorba lui Marin Preda: Să-i lăsăm să moară proști.



D.S.-T.: În ce măsură ați reușit Cucerirea tradiției?



C.U.: Așa se intitulează primul volum din Proza românească de azi. Era vorba acolo de prozatorii anilor cincizeci și ai anilor șaizeci care reușesc să fărâme barierele pe care le ridicase, în fața literaturii naționale, internaționalismul proletar cu metoda lui de creație, realismul socialist. După ce liderii politici au intrat la pușcării, după ce liderii culturali importanți au fost puși sub interdicție, ideea de tradiție era una dintre cele mai periculoase. Dacă discutăm despre rezistența anticomunistă din România, trebuie să ne oprim și asupra acelei literaturi care, în anii cinzeci, în anii șaizeci, a reușit să cucerească acest teritoriu interzis de oficialii culturii: tradiția. În Geografia literară a României mă ocup și de asta. Cu atenție la ceea ce s-ar numi geopolitica de odinioară și de azi.



D.S.-T.: Ați îngrijit și prefațat mai multe antologii de texte sau studii monografice, așa cum se întâmplă în cazul lui Ioan Slavici, clasic care fie este superlativizat, fie are parte de o receptare ingrată. Injustul statut al acestui autor se datorează, subliniați Dv., fie „infracțiunilor literare”, fie „opțiunilor politice”, astfel încât „Nici moartea nu salvează dreptul scriitorului de a fi alături de Eminescu, Caragiale, Creangă. El nu este întâi scriitorul, el este exemplul rău, antimodelul”. Vă rog să comentați această afirmație.



C.U.: Există la Putna o Fundație, pe numele ei „Cultură și credință”, așezată sub semnul lui Eminescu. Unul dintre cărturarii noștri de seamă, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Maica Benedicta, e înmormântată acolo. Ea veghează discursul eminescologilor adunați la Putna în fiecare an. Președintele Fundației este un cărturar de performanță, Dan Hăulică, în jurul lui sunt oameni excepționali despre care voi scrie, pe larg, cu altă ocazie. Vreau să realizăm, în triunghiul Arad-Șiria-Timișoara, sub patronajul Î.P.S Nicolae Corneanu și al strănepotului lui Slavici, Titus Slavici, o fundație care să fie în cumpănă cu cea de la Putna. Altfel, valul de prostii care se rostesc mai în fiecare zi despre marii cărturari români nu pot decât să ne amuze. Unul zicea, în ziarul „Adevărul”, că Slavici ar trebui eliminat din manuale, iar în locul lui ar trebui pus Shakespeare. Un imbecil de genul ăsta ar fi în stare să scrie mâine că Patriciu ar trebui trimis la pușcărie și în locul lui să vină Rotschild. Asta, chiar în ziarul d-lui Patriciu.



D.S.-T.: Mai multe dintre studiile dumneavoastră valorizează perioada interbelică și literatura exilului. Numele istoricului religiilor revine însă pregnant, fie că este vorba de volumul care îi este dedicat, Mircea Eliade și literatura exilului, fie în altele, cum ar fi La vest de Eden. Introducere în literatura exilului (I, II). Nicolae Manolescu vă reproșează, în recenta sa Istorie critică…, subiectivismul în ceea ce privește aderarea acestuia la mișcarea legionară, amendând ulterior și afirmațiile pe care le faceți conform cărora Jurnalul lui Mihail Sebastian, desigur pasajele referitoare la Mircea Eliade, ar putea fi „un fals realizat în laboratoarele maiestății sale Nicolae Întâiul”. Citez: „A susține apoi că articolul din Toladot din 1972 a fost «fabricat în laboratoarele Securității» este excesiv, ca să nu spun mai mult. Invocarea în articol a lui Miron Constantinescu și Lucrețiu Pătrășcanu e strict conjuncturală: amândoi, contemporani ai lui Eliade, declaraseră că în tinerețe acesta fusese legionar. Cornel Ungureanu nu crede, el, acest lucru și nu știm să fi revenit asupra părerii când Florin Þurcanu a găsit în arhive dovada aderării la Gardă.” Care este adevărul? Subiectul este dezbătut încă după mulți ani…



C.U.: În anii optzeci am citit sau recitit cărțile lui Mircea Eliade, am stat la Sala III a Bibliotecii Academiei ca să văd ziarele interzise (Șerban Cioculescu mi-a dat toate autorizațiile), am stat de vorbă cu mulți dintre prieteni, cunoscuții lui Mircea Eliade, de la Bogza la Sorana Þopa și de la Axente Sever Popovici la Arșavir Acterian. Un volum care trebuia să-mi apară în 1985 a fost interzis și așa a rămas. În 1991 am ținut o conferință despre Mircea Eliade la care a venit multă lume. În primul rând erau tineri în cămăși negre, între care și studenți ai mei. M-au întrebat cu insistență ce cred despre legionarul Eliade, eu am răspuns atunci că mă interesează omul de cultură Mircea Eliade. Pe urmă, la curs și în discuții particulare le-am explicat că Mircea Eliade are, în fiecare etapă a vieții și a scrisului său, un anume fel de a-și integra lecturile în întregul gândului său. Devenirea lui exclude unele continuități: despre Zarifopol scrie într-un fel în anii ’20, într-altul - total diferit, peste zece ani. Ca și despre Iorga. În India vrea să se piardă în masa anonimă, vrea să se convertească ș.a.m.d. O. k., mi-au spus băieții și mi-au pus pe masă o carte cu Poemele închisorilor de Radu Gyr în care prefațatorul începea lista liderilor legionari cu Mircea Eliade. Cum Laurențiu Ulici m-a invitat să scriu un serial la „Luceafărul”, am început un serial intitulat Detractorii lui Mircea Eliade, cu insistență asupra adevărurilor aflate din ziarele citite în Sala III a Bibliotecii Academiei, din dialogurile cu prietenii lui Eliade. În 1993 am predat la „Viitorul Românesc” o carte care a apărut în 1995. Am revenit, după apariția Jurnalului portughez, asupra părerilor formulate în 1993. Așa cum există hârtia prin care Eliade aderă la Gardă, există și hârtia prin care Mircea Eliade se dezice de Gardă. Cum fiecare istoric literar a crezut necesar să-și dea cu părerea, trimit la studiile și la cărțile lui Sorin Alexandrescu care lămuresc multe dintre „enigmele Mircea Eliade”. E cel mai îndreptățit să se pronunțe. E un mare cărturar care face parte din familie. În legătură cu părerile lui poate că ar trebui să spun că de aceleași lucruri de care mă învinovățește Manolescu pe mine în Istoria critică… l-au învinovățit alții pe el. Să scriu și eu despre acuzațiile succesive cu privire la părinții lui, la atacurile din presa străină privitoare la Vânătoare de vrăjitoare? Sau la Cum am devenit rinocer? Au trecut vreo 12 ani de la acele articole, de ce să mai spunem că, obsedat încă de aceste acuzații, Nicolae Manolescu le transferă asupra altora și pleacă și el, în momentele sale fericite, la vânătoare de vrăjitoare?



D.S.-T.: Mi-ați mărturisit că lucrați la o nouă carte despre Mircea Eliade. Ce noi aspecte ale personalității acestuia aduceți în discuție în acest nou studiu?



C.U.: Prin 1985, spuneam, trebuia să-mi apară la Cartea Românească Șantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade. Erau încercări de a fixa imaginea românească a lui Eliade. Luam interviuri unor prieteni ai lui, unor cunoscuți, unor colegi de pagină de la „Cuvântul”. Eliade nu era într-un moment bun și a fost scos din plan, iar prietenul meu Mircea Ciobanu, cel care îmi va scoate, în locul ei, Proza românească de azi, mi-a atras atenția că, în următorii ani, nici o șansă. În 2007, Institutul Cultural Român pregătea cuvenita aniversare, așa că Mircea Mihăieș mi-a zis: „dați-mi cartea, o scoatem imediat”. Eu am îmbătrânit, iar cartea trăgea și către biografia mea - mă tenta să scriu cum l-am descoperit eu pe Eliade. Și cât am ratat, eu dar și alții, din această întâlnire. Eram gata, l-am anunțat pe Mircea că sunt gata, calculatorul a înghițit-o și, cum m-am chinuit să dreg, cartea a dispărut de tot. A fost mâna lui Dumnezeu, fiindcă între cei omagiați erau și persoane care povesteau tot la Secu. Erau informatori de nădejde. După șocul CNSAS am recuperat pagini pierdute și am încheiat o variantă a Șantierului, cu accente pe „aventura mea întru Mircea Eliade” pe care o voi preda la Polirom într-o săptămână-două.




D.S.-T.: S-au împlinit de curând două decenii de la căderea Zidului Berlinului. Bizar este faptul că numele lui Paul Goma n-a apărut printre acelea ale disidenților, ale celor care au militat pentru căderea comunismului și promovarea drepturilor omului la noi. Dincolo de războiul cu toată lumea în care se află perpetuu Paul Goma, cum motivați această amnezie în ceea ce-l privește?…



C.U.: Avem talentul de a uita. Să fac liste cu „cei uitați”?



D.S.-T.: Sunteți un portretist remarcabil. Am să vă rog să-mi realizați un profil literar al autorului Gherlei.



C.U.: Nu sunt un portretist remarcabil. Goma face parte din scriitorii paradigmei negative, al cărui destin este de a se împlini sub semnul lui NU. Toți basarabenii mari ai culturii române așa au fost. Vedeți castelul de la Câmpina sau cel de la Bucov, dacă o mai fi. În vremile noastre pitice, Castel poate fi un apartament parizian.



D.S.-T.: Premiul Nobel pentru Literatură din anul precedent a revenit Hertei Müller, scriitoare de origine română refugiată în Germania. „Este important că premiul a fost primit de tema aceasta, a dictaturii și a distrugerii sistematice și programate a oamenilor care trăiesc sub dictaturi”, menționează scriitoarea. Lăsând la o parte patriotismul local, cât de îndreptățită credeți că a fost Herta Müller să capete un astfel de premiu?



C.U.: Din 1982, de când Garcia Marquez a primit premiul Nobel, fiecare laureat ar putea fi pus sub semnul întrebării: există - ar putea fi - unul, doi, douăzeci, mai importanți decât el. Hai să vedem lista. William Golding, Jaroslaw Seifert, Claude Simon, Wole Soyinka, Ioseph Brodski, Naguib Mahfouz, Camillo Jose Cela, Octavio Paz, Nadine Gordimer… E vreunul mai merituos decât Herta Müller? Să mai adaug: Derek Walcott, Toni Morisson, Seamus Heaney, Wislawa Szimborska, Dario Fo… ș.a.m.d. Mai adăugați dvs, următoarele 1o premii care au urmat ca să vă convingeți că ultima laureată e perfect îndreptățită. Dacă eu aș fi la anul în juriul Nobel aș da premiul lui Varujan Vosganian. Dar cum n-o să fiu nici la anul în acest juriu, premiul va fi luat de Michiro Nobuchi.



D.S.-T.: Sunteți, în mare parte, un exeget al prozei. Ați fost însă și directorul Teatrului Național din Timișoara, experiența dramatică fiind fructificată în primul volum al antijurnalului Despre regi, saltimbanci și maimuțe, cât și în Fragmente-le despre teatru. Al patrulea tom al ciclului exploatează „deteriorarea spațiului intimității”, fiind alocat preponderent cinematografiei. Pentru cei care nu se află în imediata Dv. vecinătate ipostaza este inedită. Tudorel Urian se întreabă dacă nu cumva autorul paginilor despre Marilyn Monroe, care v-au fost expediate în 1993 de către J.J. Fitzcarraldo, n-ar fi cumva tocmai Cornel Ungureanu…



C.U.: Fiindcă dacă m-am pus să scriu, nimeni nu mă crede pe cuvânt că încerc să scriu „pe scurt”. După ce mi-am dat demisia de la Teatrul Național din Timișoara, orașul s-a umplut de zvonuri: că n-am trecut cu lunile pe acolo, iar când am ajuns m-am închis în birou să scriu criticele, că n-am stat de vorbă cu actorii, că n-am făcut nimic altceva decât să risipesc banii instituției. Noua directoare a și convocat ziariste care să scrie despre cum risipeam eu banii. Cum aveam chitanțe, le-am arătat prietenelor ziariste, iar ele: bine n-ai cheltuit bani, dar... Și dar. Atunci am publicat primul volum din Despre regi... Trebuia să arăt ce am făcut acolo - ce proiecte au fost și cum s-au desfășurat. Fiecare „jurnal” al meu are o istorie și ține de anumite stringențe. Acum îmi apare Șantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade și un prieten grămătic, pe care l-am rugat să mi-l citească în premieră fiindcă niciodată n-am stat bine cu virgulele, mi-a surâs complice: nu-i așa că i-ai inventat pe Petru E. Oance. Pe Ernesto Szucs, pe Giovanni Szucs, pe Lică-Olt, pe George Suru, pe Dr. Ygrec. Pe Dulcineea von Dalma. Dar pe Olga Caba? Ai talent la nume de femei, în cazul bărbaților... hai să le schimbăm numele, eu mă duc după un dicționar și vedem. Hai să lăsăm totuși așa, i-am spus prietenului, despre Petru E. Oance s-au scris vreo trei cărți (una, proastă, am scris chiar eu), pozele lui Ernesto sunt la mine pe birou, Giovanni ține de comunitatea de la Viena a iluștrilor italieni din secolul XIX, Lică-Olt are raft la Muzeul de istorie din Caransebeș iar George Suru e în dicționarul lui Zaciu, Papahagi, Sasu. Și în cel el Academiei, parcă. Dr. Ygrec are un sertar de fișe la Biblioteca Academiei, iar Olga Caba va avea, probabil, un muzeu la Sebeș-Alba. Când un anume domn care mi-a propus să fac, la Timișoara, revistă și studiou de film am crezut că visez. Prietenii mei cineaști din Timișoara mi-au explicat că prietenul lor Ciubotaru mânca film pe pâine odinioară, iar acum (era în 1993), e un adevărat miliardar. Așa că m-am apucat să caut specialiști în cinematografie. Cum aveam prieteni de nădejde, am adunat șpec. Din ce mi-a rămas prin sertare am publicat volumul al patrulea, ca să le demonstrez prietenilor că numitul cineclubist miliardar n-a fost o iluzie. În echipa de la Trident - așa se chema revista - au lucrat volintiri (fiindcă dl. Ciubotaru a dispărut intempestiv) tineri care azi s-au afirmat nu în cinematografie, ci în literatură. Cel mai cunoscut dintre ei este Robert Șerban.

Cum dl. Ciubotaru voia și o editură (consacrată filmului, nu-i așa) am adunat cărți. Senzaționale. Vreo trei mai am prin sertar.



D.S.-T.: Ați abordat formula diaristică încă din adolescență, perioadă în care, afirmați într-un interviu acordat Lăcrimioarei Ursa, „foarte ciudat, scriam poezii. Aveam un avânt poetic deosebit și nu credeam că voi face vreodată literatură. Dar scriam jurnal.” Criticul criticii - și nu numai - ne poate oferi o mostră de lirism din acea perioadă?



C.U.: Nu