Am discutat în câteva rânduri cu părinți îngrijorați că, din cauza internetului, copiii lor nu mai învață. Când au nevoie, în loc să meargă la bibliotecă, își iau informațiile de pe internet, uneori referate întregi, pe care nici măcar nu le citesc cu atenție. Se pare că unele școli din Statele Unite au interzis utilizarea internetului.

Hai sa analizăm puțin. Ce făcea înainte un elev când avea de făcut un referat? Se ducea la bibliotecă, cerea un teanc de cărți (după sfatul profesorului, al bibliotecarului sau după ureche), le răsfoia și copia fragmente de ici și colo, sau chiar un text în întregime. Ce este internetul ? O bibliotecă uriașă, care îți oferă același gen de materiale cu observația că, pe de o parte, îți scutește un timp considerabil, pe de altă parte criteriile de selecție sunt mult mai bine puse la punct. Bun, e adevărat că se găsesc acolo și referate gata făcute de predecesori, dar dacă un elev e pus pe copiat, poate folosi caietele fratelui mai mare sau ale colegilor.
Problema esențială nu e asta, ci faptul că elevul nu câștigă prea mult nici într-un caz, nici în altul. Elevul trebuie învățat să analizeze în mod critic, să-și folosească mintea, să aibă păreri proprii. Ori asta depinde de profesor, de metoda de educație folosită.

După părerea mea, interzicerea internetului este o prostie, o dovadă de conservatorism, ba chiar o dovadă de lene și incompetență la nivelele de decizie. Metodele de predare, de educație, trebuiesc adaptate la situația actuală. Oricum, în ultimii câțiva zeci de ani, școala a evoluat într-o direcție nedorită. Cantitatea de informații este din ce în ce mai mare, iar unii dascăli își îndeamnă elevii, cu bună știință, să învețe pagini întregi pe de rost. Copiii au mecanisme de autoapărare. Cei conștiincioși învață, iau 10 și a doua zi au uitat tot. Ceilalți încearcă să trișeze. Dacă vă uitați pe manualele de liceu, veți constata că niciun tânăr normal, la un an- doi după terminarea liceului, nu a rămas cu mai mult de 10 % din informații. Necazul este că acele 10 % nu sunt neapărat datele esențiale, pentru că manualele nu le evidențiază. La 20 ani, un tânăr nu știe poziția pe hartă a statelor din Europa și capitalele lor, nu știe unde se găsește ficatul, ce e aia o priză shuko, conjugarea verbelor și declinarea substantivelor, care sunt principalele religii de pe glob...

Metodele de educație trebuie modificate radical. Copiii trebuie învățați să învețe singuri, să știe să-și caute (pe internet sau altfel) datele de care au nevoie. Culmea este că până prin ’70- ’80, cam așa gândeau pedagogii de școală veche. Fata mea cea mare a avut o învățătoare în vârstă, care după ce a terminat seria a ieșit la pensie. Ei bine, doamna respectivă îi certa pe copii dacă învățau pe de rost. Următorii copii au avut învățătoare tinere, una din ele abia ieșise de pe băncile școlii. Cu excepția matematicii, la toate celelalte materii le cereau să învețe pe dinafară: “Va veni vremea să dea examen de admitere la liceu și trebuie să se antreneze să învețe zeci de pagini de referate.”

Cum se pot modifica metodele pedagogice? La fiecare materie, trebuie predate elementele esențiale și interconexiunile. Una e să-i spui unui elev “Mihai Viteazu a domnit între anii 1593 – 1601” și după câteva paragrafe “Bătalia de la Călugăreni a avut loc în 1595” și alta e să-i spui “Bătalia de la Călugăreni a avut loc la 2 ani după ce a ajuns pe tron”. Pentru o lecție întreagă, va trebui să memoreze un singur an care, fiind referit de multe ori, nu va mai fi uitat.
La geografie e absurd să-i ceri unui elev suprafața și populația fiecărei țări. Este mult mai util dacă-i prezinți un clasament, ca să poată aprecia dimensiunile unei țări prin comparație cu celelalte de pe același continent.
Cantitatea de informații care îți este necesară în viață este de 100 ori mai mică decât ce se predă în școli. Dar ea trebuie predată în așa fel încât să fie memorată pentru zeci de ani, nu pentru două zile. Există metode – repetiție, redundanță… Și, mai ales, micșorarea cu două ordine de mărime a datelor obligatorii. Cum? La orice materie, informațiile neesențiale trebuiesc numai amintite și indicate metode de a le căuta – titluri, autori și link-uri către materiale existente pe internet.
Timpul câștigat poate și trebuie folosit pentru a învăța elevul să-și folosească propriul creier. Să judece cu mintea lui și să poată spune “Nu sunt de accord cu X, ci cu Y, pentru că”.

Acum câțiva ani am început un joc cu băiatul meu, prin email, eu la Constanța și el la București. Era o succesiune de întrebări, de perspicacitate dar și de cunoștințe. Una din ele cerea al 20-lea element al șirului lui Fibonacci. Eu știam algoritmul, nu pentru că sunt inginer (ați fi surprinși dacă ați afla cât de puține cunoștințe matematice îi sunt necesare unui inginer), ci pentru că am dat multă vreme meditații de matematică. Așa că am făcut repede un program pe calculator și în cinci minute am aflat răspunsul. Spre surprinderea mea, băiatul, care nu știa nimic despre Fibonacci, a venit cu răspunsul în două minute. Cum? Cu google.

Nu dați afară internetul din școli. Învățați-i pe elevi să-l folosească. Dați-i afară din posturile de decizie pe profesorii conservatori, care nu sunt în stare să adapteze metodele de predare.