Nemulțumirea zace în fiecare din noi. Ea face parte din noi căci conștiința spiritului nostru vrea și se dorește pe sine nelimitată la finit. Ea vrea depășrea finitului; ea nu se reduce la finit. Din nemulțumirea conștiinței apare nemulțumirea omului. Dacă conștiința s-ar limita la finit am fi cu toții mulțumiți. Cei mulțumiți cu finitul nu au o conștiință veritabilă, iar spiritul lor nu este liber. Într-o comunitate în care libertatea este doar libertatea unora și nu a tuturor există și o falsă mulțumire sau fericire; este o amăgire a omului, a conștiinței - în cazul României post-decembriste. Dar atunci când într-o comunitate libertatea este a tuturor gravitatea constă în mustrări de conștiință și o nemulțumire continuă. Atunci apar întrebări ca: "De ce el da și eu nu?". Omul nu se va mulțumi cu finitul; conștiința va dori depășirea finitului. Atunci la întrebarea "Ești mulțumit?" răspunsul va fi "Nu." "Dar ce-ți lipsește?" "Nimic" "Și atunci, ce mai vrei?" "Un pic mai mult" Da, doar "picul" ăla mai lipsește; un "pic" la care râvnim cu toții.