Nici nu știți cu câtă tristețe m-am apucat sà scriu aceste rânduri? Ei și ce?! Mare dramă! Parcă numai tu te-ai intâlnit cu această nesuferită stare,-au să-și spună câte unii. Câtă lipsă de tact să vorbești de ceva atât de supărător, când știi că de fapt, cei mai mulți dintre semeni, au dreptul să se plângă de lipsa unor mijloace, care le-ar putea alunga sentimentul tristeții, în locuri de unde aceasta să nu mai aibă posibilitatea să se întoarcă vreodată.
Deh, dragii mei! Tristeți sunt și vor mai fi, cât e Lumea și Pământul; atât doar că aici intervine din păcate acea departajare a acestora, prin ceea ce numim de obicei, grade de comparație. N-am să mă apuc acum și aici, să le trec în revistă așa după cum o făceam la școală la lecțiile de gramatică; însă aș vrea doar să punctez pe aspectul deloc neglijabil al impactului real al acestei stări.
Așa după cum v-am obișnuit deja, pentru a ilustra cât mai concret conceptul, voi apela la vechiul și dragul meu arsenal de povestiri și snoave populare, de care mă simt legat printr-un invizibil cordon ombilical, la fel cum este pruncul nenăscut de maica lui.
"-Măi Dumitre, mie după gerul care-a fost alaltă seară, mi-au murit 30 de oi.
-Păcat! Mare păcat! Da' mie mi-o murit jumate de turmă.
-Păcat! Mare păcat Ilie! Da' câte oi aveai?
-Două..."
Întorcându-mă la "oile noastre", cu care-am început înșiruirea acestor rânduri, am să-i întreb pe cârcotașii care și-ar fi "ascuțit" limba- și nu numai- pentru a mă "toaca mărunt", dacă n-am avut dreptate, atunci când făceam referire la acele grade de comparație; cel puțin în ceea ce privește morala concluzivă a exemplului de mai sus.
Durerile și tristețile,- știu- nu-s pe placul nimănui; poate doar al Diavolului; care se zice, că se bucură atunci când ne supărăm; pentru că atunci devenim mai vulnerabili la tentațiile sale; dar revenind în mod puțin obstinant la susamintitele grade de comparație, nu mă pot abține să nu scot în evidență, diferențele care le departajează.
E neplăcut să-ți pierzi portofelul, dar e sfâșietor de dureros să-ți pierzi părintele sau copilul, în cazul în care ești tu, însu-ți, părinte.
Acum, ca să justific titlul acestei scrieri, am să trec în revistă o serie de factori care ne rod viața ca niște carii și care nu știu de ce, nu sunt excluși din arsenalul comportamentelor "umane", pentru a ne face mai placut traiul și zilele pe care le avem de petrecut pe fața Pământului.
Am să-i citez într-o manieră aleatorie, neținând cont decât de legătura acestora cu subiectul dezbătut.
Ura, invidia, dușmănia, intoleranța, răutatea, prefăcătoria,ș.a.m.d.-sunt adevăratele "otrăvuri",pe care nu ne sfiim să le promovăm în relațiile cu semenii, ca și când, acestea ar fi cele mai gratificante stări comportamentale pe care este normal să le abordăm.
De ce oare?!?!...
Probabil că pentru mulți,-prea mulți după opinia mea- acest mod de viață, este singurul cu care s-au obișnuit și atunci conform dictonului: "Dacă mă las de asta...de ce altceva mă pot apuca?...",se gândesc că toți cei din jur, ar trebui să-i accepte așa cum sunt; nestrăduindu-se nici cât e negru sub unghie să-și revizuiască poziția, dintr-un soi de inerție conceptuală de care nu se pot debarasa.
Ca să nu fiu criticat că tratez subiectul într-un mod prea generalizant și oarecum didactic, am să trec la niște exemple de viață pe care le-am trăit și pe care pot să-mi permit luxul, de a le prezenta fără ajutorul ghilimelelor.
Dumnezeu, atunci când a decis că este cazul să fac parte și eu din creația lui pământească, a considerat că aș fi în stare să port cu mine, ca pe un fel de bagaj prestabilit, o serie de calități (pe lângă nelipsitul șirag de defecte, de care din păcate n-a vrut să mă lipsească), calități pe care am să vi le împărtășesc și vouă, evitând conștient să fac apel la acea doză de falsă modestie, pe care unii o promovează tocmai din dorința evidentă de a fi contraziși.
Așadar, luând-o metodic, voi începe cu acea calitate nativă, deosebit de importantă și anume, dotarea cu o memorie prodigioasă.
În al doilea rând, pot spune că m-am născut cu o infinită dragoste de cunoaștere, care m-a ajutat de-a lungul timpului să completez lipsa unei educații școlare instituționalizată, cu o autoeducație care mi-a oferit marele avantaj al selecției personale a argumentelor de studiu, contribuind astfel la ușurarea "încărcăturii" de un lest incomod și total contraproductiv.
Ca totul să fie într-o armonie perfectă, în sânul familiei, m-am bucurat de o stare afectivă de excepție, fapt care m-a ajutat să pun bine temelia unei educații primare "sănătoase", educație care-și perpetuează substața acumulată, aducându-mi până acum doar motive de mândrie și de satisfacție, pe care aș dori ca să le poată avea oricine în aceeași măsură ca și mine.
Pentru ca "sămânța" bună să nu-și piardă valențele inițiale, rodind într-un "fruct" sec și lipsit de substanță, am tot adăugat permanent câte ceva, care să fie în măsură să păstreze matricea originală, concomitent cu un aport de modernism necesar, pentru a nu fi atacat de morbul sclerotic al autosuficienței ruginite, de care mulți din păcate dau dovadă la vârste la care nimic nu justifică abandonul.
Știu că factorul genetic nu este unul de neglijat și ca atare mă simt dator să precizez că în familia mea au fost generații de artiști: literați, muzicieni, balerini; la care se pot adauga, arhitecți, oameni politici, militari de carieră, care chiar dacă nu sunt înscriși în nici o enciclopedie sau almanah Gotha și-au lăsat o amprentă de neșters în devenirea urmașilor și în tot ceea ce reprezintă un anumit stil de viață.
În concordanță cu tot ce am moștenit din acest punct de vedere, n-am vrut ca să se poată spune vreodată, că am făcut umbră pământului de pomană; iar pentru aceasta m-am străduit să las posterității, un semn palpabil, privitor la trecerea mea pe acest Pământ.
Mai concret. Am compus eu însumi. Am scris. Am sculptat. Am desenat. Am construit. Am avut chiar o tentativă- ce-i drept eșuată- de a mă lansa în politică, dar din toate acestea m-am ales până acum...doar cu praful de pe tobă.
De ce??!! o să vă întrebați, pe bună dreptate.
Pentru că într-o lume construită și mai ales ierarhizată așa cum este cea în care trăim, nu-i suficient să ai anumite calități, care singure ar fi în măsură să te impună și să-ți ofere locul pe care-l meriți. Acum, dacă nu ești recomandat de un oarecare x sau y, care dispune de puterea si influenta momentană conferită pe criterii absolut discutabile, poți să reprezinți valoric echivalentul unui Einstein, Mozart, Shakespeare, Da Vinci, că oricum nimeni n-o să afle vreodată că ai fost și tu o "unitate censionabilă" printre toți ceilalți "purtători de umbră" cu care te-ai intersectat întâmplător pe drumul sinuos al vieții.
Cel mai trist este însă faptul că, întâmplător se mai găsește câte unul, care neputandu-și croi notorietatea pe baza propriilor acțiuni(calități), își "suflecă" mânecile și se pune "bărbătește" pe treabă, ridicând post-mortem statui, pe soclul cărora își înscrie propriul nume cu litere mult mai impozante decât cele uzate pentru denominarea "ilustrului omagiat".
Am mai spus-o cândva și am s-o mai spun și acum: Qui prodest?
Dați-i Cezarului, ceea ce i se cuvine, atunci când mai este în viață și întâmplător, se mai poate bucura de daruri; după ce a trecut Styxul, nimic nu mai are vreo valoare pentru el.
Concluzionând, vreu să vă mai spun doar că fiecare zi care trece îmi pun tot mai des retorica întrebare...De ce?!...