va fi iar ziua ta
și-ntre noi e tăcere de smoală.
nu e strigăt să treacă.

mai încerc uneori,
când nesomnul mă strânge convulsiv în cearșafuri,
îți mai scriu, ca și cum
mi-aș face portretul pe un geam înghețat.

îți spun că în ultimii ani am adunat lucruri.
e și ăsta un fel de a nu mă găsi.
am albit binișor, îmi slăbește vederea și nu mai tresar
când oamenii pleacă, plutind
ca niște bancnote culese de vânt.
tot nu știu să frământ cozonacul
și nici fericirea nu-mi crește.

dar visez.
intru în vise ca-ntr-o cursă de rafting,
mereu uit că nu pot să înot.
n-am copii nici acum
și scriu cărți inutile.
ele n-au dinți de lapte, n-au colici,
n-au probleme cu școala ori dureri menstruale.
n-au nevoie de sfaturi,
nu aștept să mă sune și să-ntrebe ce fac.


spune-mi, mamă, dacă ăsta e dor
ori un fel de-a te smulge din mine.