Domnule Profesor Petre Anghel,

Parcă simțind că din bine documentata Dumneavoastră exegeză de istoriografie literară – „Cine s-a aruncat în brațele dictaturii” - lipsesc persoane-personaje, „impozante” pentru zorii comunismului, care, aidoma lui Richelieu, "au făcut bine răul", am revenit și a treia oară asupra textului Domniei voastre și am observat absența… tatălui și a fiului proletcultismului - i-am numit pe A Toma și Sorin Toma; iertat să fiu de mult prea chinuitul și blajinul Neculuță, precursorul de drept al pomenitului curent literar, că pe el era să-l uit. Ca unul căruia i s-a mai povestit despre epocă, care chiar a mai citit despre cât de cruntă a fost, cred că intuiesc și rațiunile care v-au condus la această omisiune "de lux".

1. Inșii pomeniți de mine au fost atâta de lipsiți de valoare și de har literar încât ați considerat că ar fi fost o vecinătate jenantă chiar și pentru cei ce s-au aruncat la sânul mănos al dictaturii...
2. Veți fi avut în calcul să le aplicați celor doi, modul de amendare severă, care se aplica tiranilor cetăților grecești - uitarea, ștergerea din istorie, anale, acte, din memoria colectivă, etc.... Un fel de iad, de răspăr la creștinescul „veșnica lui pomenire”… Ceea ce nu e rău !

Mă văd nevoit să vă știrbesc această posibilă metodă de a face "să-i ajungă zilei răul ei" și să amintesc de două episoade care, în cazul unei reușite depline a răului, ar fi dus la mutilarea lui Eminescu și la ștergerea din memoria culturală românească a lui Arghezi; asta în cazul că erau exterminați și cei care știau pe de rost poeziile celor doi stâlpi ai aristocrației literare și sufletești...

Iată cum îl prezintă criticul Nicolae Oprea, în Revista Argeș, din ianuarie a.c., pe A. Toma: „Versificatorul propagandist care a beneficiat de toate onorurile regimului comunist, comparat chiar cu Eminescu, a atins apogeul blasfemiei atunci când îndrăznea să rescrie, în registru proletcultist, câteva poeme eminesciene, precum "Glossa" ori "Dintre sute de catarge." Mirarea mea a fost cât capra și am făcut apel la memoria unui profesor mai în etate, adică trecut bine de 70 de ani. „Mda, mi-a zis, cam așa au stat lucrurile și acest gest incalificabil, al lui A.Toma, îmi aduc aminte că a provocat și stupoare dar și teamă… Prin această rescriere odioasă ni s-a dat de înțeles că totul poate suporta corecții la fel de odioase, că, de fapt, invocata „lumină de la răsărit, este lumina a ceea ce fizicienii numesc „gaura neagră”…”

Cei care confundă literatura română cu o "transnațională" sau cu o vremelnică manelizare vor exclama: "Pagubă-n ciuperci, sunt multe versiuni chiar porno, și nu de azi, de ieri, ale multor poezii celebre. Da, dar astea sunt rodul păgubos al unor atitudini gregare, de underground pentru underground... A. Toma o făcea oficial și înțelegeam prin asta că își poate permite orice capriciu pretins corectiv...

Mă întreb, cu naivitate și spaimă în egală măsură, ce ar face generațiile noi dacă s-ar trezi că tot spectacolul acesta literar, minunat și necesar dacă este făcut cu bună credință și talent, dar care este cel mai adesea mai mult exercițiu și mediu flamboaiant, desfășurat în reviste, cărți și comunități virtuale, deci, dacă toate astea ar înceta și ar fi înlocuite de o direcție literară în răspăr cu adevăratele lor convingeri estetice, cu libertatea lor de exprimare și opinie, cu care se obișnuiseră? Ca unul care am trăit „pe pielea” mea eforturile oficiale ale culturnicilor de a reintroduce „realismul socialist”, pot spune că o revenire sau impunerea unei alte direcții de creație ar duce la decesul literar și, prin marginalizare sau încarcerare, și la cel civic … Până una-alta, nu s-a trecut la așa ceva, s-a lucrat și se lucrează subtil, pavlovian și după regulile de ultimă oră, ale manipulării, la subminarea, și în acest caz,tot a literaturii române, a limbii…
Mă refer în primul rând la spectacolul stupid la care asistăm, însă fără a avea puterea aceluia care asigură asistența, vădit în cazurile în care cuvintele limbii noastre sunt mârlite cu foneme din alte limbi, etc. Cazurile de peripeții și violuri semantice sunt multe și au grotescul asigurat.

Dar, să revenim la oile noastre iar nu la notre moutons, cum am spune dacă am fi cosmopoliți fără cauză! Fiul Tomii A., academicianul cel bătrân în rele și belele, care-l surclasase la tarif și notorietate, vremelnic, e drept, chiar și pe Beniuc, Sorin Toma pre numele lui, o fi Sorin de la „plaiul sorin”, al lui Blaga?, a devenit celebru cu pretinsul eseu despre Arghezi, intitulat: „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”. Cârtitorii spun că Arghezi și-a meritat papara, că a încasat pentru firea lui alunecoasă și dublă, pe care și-a vădit-o în regimul burghezo-moșieresc, mai mereu trăgând foloase, sub formă de jar molcom de galbeni, care i-au lărgit domeniul de la Mărțișor și „capriciile” de editor … Dar antipatia violentă față de Arghezi, a lui Sorin Toma, sigur se trage de la susținerea morală a războiului antisovietic, pe care Arghezi a oferit-o, scriind articole virulente anti-bolșevice, precum și de la prefața scrisă de acesta la cartea „Ard malurile Nistrului”, semnată de Constantin Virgil Ghiorghiu, numit de S. Toma – „elevul său mieros și tâlhar”.

Spune Sorin Toma : „Poetul s-a abătut de la această cale și a pornit pe un drum înfundat, cu consecințe nefaste. Arta are conținut de clasă și tinde să-și cristalizeze și o formă de clasă. Artă pentru artă nu există, iar poezia lui Arghezi se strecoară în mintea cititorilor prin contrabandă, droguri, afrodiziace, otrăvuri spirituale și stupefiante. Totodată, poetul cultiva „scârba de viață”, tot ce era maladiv, pesimismul, misticismul, cultul morții, neavând „în sine nimic original și nimic național”. D-l. Arghezi scrie pentru burghezie. D-sa scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflectă lumea morală a burgheziei”. „Tudor Arghezi „s-a înfundat” într-o „estetică pură”, „estetica unei clase în agonie și mai precis încă, într-o agonie agresivă, asemenea unei nebunii furioase. O asemenea „estetică” nu poate pretinde o mai mare valoare de circulație decât ar putea să aibă niște obiecte fabricate într-o leprozerie, sau niște idei elaborate în casa de nebuni”. Arghezi, „poetul tuturor turpitudinilor, să tacă”.



Pauză de gândire, se sparie gândul…

Să ne veselim, de-om mai putea , cu o mărturisire a jurnalistei Tita Chiper, cităm: „La o vizită a lui A. Toma la Școala de Literatură “M. Eminescu”, prin 1953, acesta se bătea cu pumnul în piept atunci când invoca “poemele antifasciste” pe care le-ar fi compus în timpul celui de-al II-lea război mondial. La întrebarea unui tânăr poet despre cum ajungeau acele versuri în rândul poporului, A. Toma a replicat scurt: “Tavarășe, eu nu eram sinucigaș. Le țineam ascunse în sticluțe de Urodonal”.

Vorba lui Arghezi – acasă puteți râde cât poftiți !