Cireșii plâng, agonizând pământul
iar clopotele bat, involuntare, toate
cu vocile strigânde oamenii vor tăcere.


În urbea prăfuită, lucid este doar timpul,
copiii lui pășesc, cuminți, spate în spate,
nici Tic, nici Tac nu spun "la revedere!"


Predomină o singură nuanță, tristul.
Speranțele sunt arhimarginalizate.
Luntrașii sunt aceiași - toți vor aurifere.


Mai e puțin și va cădea amurgul,
mulțimi de umbre se vor simți salvate,
alte mulțimi vor trebui sa-ndure...


Orașul cenușiu există, să nu te poarte gândul
că vocea clopotelor e departe
cât de curând tributul ți-l va cere...