Citeam un articol în memoria unui sportiv; la un moment dat am constatat că rememoram o întâmplare. Uneori pare greu să înțelegem ce ni se întâmplă, dar poate alții au posibilitatea să descifreze căile ascunse sub semnul întâmplării. Încă din copilărie visam că într-o zi voi scrie - sub semnul unei datorii față de neamul în care am apărut. Poate dintr-o întâmplare fericită doi oameni din două colțuri de țară s-au întâlnit... întâmplător și și-au unit destinul. Poate din întâmplare amândoi purtau în suflet rana unui război care le răpise câte un părinte. Era o căutare; înțelegeam că nu pot comunica profund decât dacă ajung să fiu în comuniune cu toți cei pe care destinul i-a făcut să se nască în spațiul carpato-dunărean. Știu, poate pare nelalocul ei expresia aceasta în loc de România sau Dacia. Însă problema este mai complexă. Nu vreau să mă delimitez în spațiu și timp. Sunt conștientă că oamenii au o structură mai complexă, o origine mai largă. Nu ne-am născut între ziduri (mur, cuvântul arhaic folosit de Nicolae Densușeanu). Ne-am născut în bazinul hidrografic al Dunării care cuprinde 17 țări și este cel mai mare din Europa. Dacă privim din acest unghi avem rude de sânge pe un areal de 817.000 km2, din care 29,9% este pe teritoriul României. Memoria colectivă, explicată de Hasdeu, consideră diavolul ca fiind negru pentru că în trecut ar fi existat confruntări între populațiile din zona noastră și cele africane; pentru unii diavolul, răul era omul alb, iar pentru alții dușmanul cel mai de temut a fost negru. Din acest punct de vedere s-ar explica enigma existenței în heraldica românească a trei capete de negri. Oare să însemne învigerea invadatorului negru și preluarea pe scut a acestui simbol ca un trofeu al victoriei?... Poate, izvoarele istorice nu ne vorbesc de confruntările dintre cele două civilizații, poate că totuși odată am fost aproape.
Întâmplător sau nu, în 26 iunie 2004 eram în București la Congresul de Dacologie care avea ca temă principală Civilizația Dunăreană-Rădăcini. Lucrarea mea se numea „Reîntoarcerea la Europa Unită prin cuvânt”. Dintr-o întâmplare neelucidată, deși m-am înscris și primisem confirmare, nu apăream în program, dar eram prezentă în portalul Dacia Revival cu eseul „Uneori plâng”. A fost cartea de vizită care mi-a înlesnit dreptul de a-mi prezenta lucrarea. Evocarea în acea dimineață a lui Mihai Eminescu și a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, în încercarea de a-mi pregăti o expunere liberă, mi-au umplut sufletul de versul „Porțile iubirii s-au deschis”; nici azi n-am aflat din ce melodie era. Cu aceste cuvinte, tremurând de emoție, am parcurs drumul din zona Mânăstirii Cașin până în sala de conferințe. Întărită de aceste cuvinte nu m-am putut stăpâni și am rostit câteva cuvinte de îngăduiță, apoi mi-am exprimat îndemnul să ne unim în cuget cu românii de pretutindeni - din Valea Timocului, din toate țările din jur, dar și din țări îndepărtate. Unii termeni ca Adevăr, Hotar, Meleag sau Gând, ce apar explicați în eseurile mele, l-au șocat pe organizatorul moderator care mi-a întrerupt prezentarea, dar a stârnit simpatia auditorului care a apreciat mult expunerea mea liberă. În loc de concluzie am recitat versurile „Potolește Tu furtuna/ Stinge focul dintre frați”, versuri auzite undeva în Târgu Mureș. Abia acum, la șapte ani am aflat că acel cântec se numește „Frați români din lumea-ntragă”. Am conștientizat că era și ziua Drapelului; se împlineau 156 de ani de la decretarea steagului tricolor și urma să se sărbătorească, pe 2 iulie, 500 de ani de la trecerea porților cerului de către Ștefan cel Mare și Sfânt. În 2002 scrisesem un eseu în care îmi exprimam dorința de a fi sărbătorit și comemorat marele nostru monarh, care ne ocrotește din umbra veacurilor. Inima mea era împărțită între București, unde venisem pentru a susține o comunicare, și Vatra Dornei - unde urma să mă întâlnesc cu români de pretutindeni, a căror întâlnire debuta în aceeași zi, pe 26 iunie. Da, totul este o simplă întâmplare. La fel cum o doamnă avea impresia că simte, în acel context, miros de mir. Ajunsă la Vatra Dornei am participat pe 29 iunie la o excursie pe la mânăstiri. Poate a fost o întâmplare că o doamnă distinsă, nepoată a unui celebru scriitor român a schimbat câteva impresii cu mine și a ținut să precizeze că astrologic suntem sub influența lui Venus*, simbolul iubirii. Poate pentru unii iubirea se manifestă doar între oameni; azi resimt că a fost mai mult, că acele „porți ale iubirii care s-au deschis erau pentru ca noi, să trăim iubirea de neam și țară, să intrăm în comuniune cu tot ceea ce este sfânt. Pe 29 iunie sunt sărbătoriți Sfânții apostoli Petru și Pavel - un simbol al epocilor: Petru, ucenicul lui Iisus înainte de răstignire și Pavel, ucenicul de după Înviere. Așa cum măicuța Nastasia ne-a vorbit înălțător despre credința reflectată prin frescele ce împodobesc lăcașul, dar și despre semnificația culorilor ce alcătuiesc steagul nostru pe care trebuie să-l purtăm în inimi cu sfințenie. Retrăiesc cu o emoție vie și îmbrățișarea dată de maica Nastasia; e ca un balsam pe sufletul meu. În autocar am schimbat multe impresii cu o persoană mai în vârstă, care mi-a destăinuit că doar de câțiva ani devenise mai credincioasă. N-am îndrăznit să întreb ce confesiune avea; cert nu era ortodoxă. Ceea ce eu afirmam avea corespondent în versete din Pavel. Sincer, era o surpriză, căci eu nu citisem epistolele lui Pavel.
Este poate momentul să ne reunim într-un efort susținut pentru a păstra poarta iubirii deschisă, potolind furtuna și stingând focul vrajbei atât de aprig întețit acum.


Anexă.* Acum, aproape de sfârșitul pe 6 iunie 2012, a acelui ciclu astronomic(Tranzitul lui Venus) început în 8 iunie 2004, când au fost rupte și zăgazurile cerurilor potopidu-ne și distrugând visuri și chiar vieți.

http://www.youtube.com/watch?v=5B4qSfwUSfg
http://www.youtube.com/embed/G_gmtO6JnRs