Te-am lăsat în pat la dormitor și ți-am pus perne înalte de jur imprejur. Și tu dormeai, că era revelionul. Și ne-am trezit la două noaptea cu tine. Nu știu cum ai făcut. Ai trecut de la dormitor, unde te-am lăsat, ai trecut prin hol, prin holul de la intrare, deci prin două holuri și ai ajuns la sufragerie, unde eram. Ai auzit gălagie și ai venit la noi. La opt luni. Ne-am speriat.
Te-am lăsat dormind ca era revelionul. La două noaptea ai venit. Toți ne-am mirat. Te controlăm dacă ești bine, dacă nu ți-ai rupt ceva. Ne mirăm că ai coborât din patul ăla înalt, te înconjurasem de perne. Uite, cum e Sara peste trei luni și ceva.
(Tata se-ntoarce către tine, Iubito_Una)
Noi știam că nu se poate da jos din pat, decât dacă se rostogolea și cădea. Cum s-a dat el jos din pat, nu știu!
Îți citeam cărți cu povești și mi-ai spus că-ți era frică noaptea, dar eu nu îmi dădeam seama.
Dar Nicoleta cred că ar fi mers mai repede, totuși se pare că s-a lovit o dată și-i era frică, dar când s-a pornit la un an și două luni, s-a învârtit prin sufragerie și gata, nici gând să mai cadă.





La cele spuse de taică-miu nu mai am nimic de adăugat. Decât faptul că n-am ascultat melodii din gura sa, însă întâmplările pe care mi le citea în fiecare seară, pe la culcare, volume întregi din “Povești nemuritoare”, din “O mie și una de nopți” se prelungeau imediat în somn. Să zicem că voinicul din basm ajungea să gonească o căprioară fermecată, care se dovedea a fi zână. Ei, dacă imaginația mea voia, mă cuprindea somnul și continuam basmul după placul inconștientului. Așa că antagonistul, zmeul, dragonul, duhul, care își făcea brusc apariția și întrerupea cursul fericit al poveștii din vis, mă făcea să țip. Uneori doar mă făcea, iar eu credeam că țip aievea trezit, însă dimineața când îl întrebam pe tata, nu știa să fi țipat. El se trezea la orice mic bâzâit de țânțari. Și harșt, cu puii de pernă, înroșea câte un pic tavanul. Eu nici nu mă trezeam când făcea „vânătoare”.

Basmele se numeau nemuritoare, colecția ori catalogul internațional al celor mai reprezentative povești asiatice, europene, africane, americane fiind vastă. Mă impresionau cele cu pruncul Merlin, vrăjitor-vorbitor din fașă. Pentru druizi e ca un profet Mahomet (Mehmet are tot șase litere). Cele orientale, cu Sindbad, Ali Baba ș.a.m.d., repovestite și de Alexandru Mitru în două volume groase, citite de taică-miu din scoarță în scoarță, reluate de mine în gimnaziu și liceu, îmi duceau gândurile până în India, China, Bagdad. Harun Al Rașid, dezamăgit de femei, pe lângă Șeherazada, care ocrotea ca primă feministă întregul harem ori pe fecioarele din califat, ce puteau ajunge oricând cu grumazele pe butuc, poate se transforma după feeria continuării basmelor în ciudata apariție nocturnă a morții. Și de foarte multe ori o vedeam de parcă mi-ar fi amenințat într-o secundă lungă cât altele zece nu doar propria viață, ci și pe cele ale lui Emil, Nicoleta. Ori pe cele ale părinților mei, Jan și Salomeea-Maria. Dacă eram în vizită de-o lună pe la bunicii Niculae și Constantina – tataie și mamaie cum le spuneam noi mai simplu – atunci nu mai visam pocitania cu gura strâmbă, ochi bulbucați, cu roșu, alb, albastru în special, asemănătoare cu un duh amerindian și cu un cap de dragon chinezesc. S-ar putea ca această figură, pe care n-o văzusem nicidecum la televizor, să fi fost o simplă imaginație infantilă. După ce am început școala, n-am mai avut necazul s-o visez decât de vreo două ori, suficient să mă pună iarăși pe gânduri. Nu i-am dat vreun nume. Nu voiam nici s-o văd. Îmi întrerupeam somnul, de parcă o confruntare cu dihania m-ar fi nimicit, ori ar fi distrus toată lumea din apartament și din bloc. Dragonul chiar nu putea fi învins de nimeni, nu degeaba chinezii și japonezii îl idolatrizează. Abia acum îmi dau seama de faptul că el, această pocitanie cu apariție fulguentă mai mult la vârsta preșcolară, seamănă cu domnul actual al țării.

Iar dacă s-ar da anunț ca toți românii, de la cei bătrâni până la copii, să iasă în stradă, de parcă i-ar scoate acest domn-pocitanie-dragon prin al doilea val al crizei, să zicem de 14 septembrie, de înălțarea Sfintei Cruci, atunci ar vedea și Europa că suntem în stare să facem și o altfel de revoluție... portocalie.