Priveam copacii goi, toți cu brațele întinse spre cer a rugăciune. Ploaia se prelingea, tristă, pe geamul de lângă mine, odată cu lacrimile mele. Nu mai vedeam decât linia neagră a orizontului și mă gândeam că mâine nu vei fi lângă mine să mă strângi în brațe. Totul în jurul meu e gol...acum.
Și mă întreb dacă tu chiar ai fi mai liniștit fără mine...Oare....? Știu că eu nu aș fi. Pentru că liniștea mea nu e decât în brațele tale, în vocea ta și în privirea ta...Doar când mă strângi în brațe uit de probleme, de răutate, de durere și de singurătate...Privirea ta, la sfârșitul unei zile, e balsamul care face să dispară tot ce e rău și îmi aduce pacea. Iar vocea ta e ca o mângâiere caldă pe obrazul meu obosit...Când mă ții în brațele tale și mă mângâi ușor, când presari mici sărutări pe gâtul meu, când mă alinți și îmi zâmbești, aș vrea ca timpul să se oprească în loc, să nu mai cunosc în veci nici durere, nici singurătate, ci doar pacea pe care o simt atunci când mă iubești...
Și dacă sunt tristă când ești departe, și dacă mă dor supărările, știu că, atunci când te voi vedea, toate aceste momente vor fi răscumpărate înzecit. Și dacă tu nu ai fi, în viața mea nu ar fi liniște, ci pustiu....