Se intampla sa ne regasim, in tot sau in parte, in melodii sau poezii, in carti de literatura sau de filosofie. Ne regasim printre pagini si sunete compuse de oameni pe care nu-i cunoastem personal, de oameni care nici macar nu sunt contemporani cu noi, de care ne despart decenii, daca nu chiar veacuri intregi.
Omul e aceleasi de multe sute de ani. Aceleasi probleme troneaza magistral peste vietile noastre si ne muncesc sufletele si mintile. Eternele intrebari despre sine, despre Dumnezeu, despre rostul omului pe pamant. Cat priveste raspunsurile, nici ele nu sunt noi, sufera doar mici modificari functie de fiecare om in parte.
Multi zic ca ceea ce conteaza pana la urma e sa continui sa lupti, sa te intrebi si sa cauti raspunsuri. Dar, si aici, ca si in dragoste, nu exista o reteta perfecta pe care daca o ai la indemana o poti aplica si obtine rezultatul perfect. Fiecare lupta dupa propria lui strategie, uneori chiar si a ignora ceva sau pe cineva din jurul tau e o lupta. Uneori chiar si resemnarea presupune actiune si activitate, forta si vointa, doar ca e vorba de ceva ce se petrece in interior, departe de ochii curiosilor. Un razboi nevazut.
Asa stand lucrurile, mi se pare vital sa se scrie despre adevarul interior, despre lumea cea nevazuta a fiecaruia dintre noi, altfel ni s-ar lua si sansa regasirii.
Dar ne regasim nu doar in scrieri si compozitii muzicale, ci si in pictura, arta fotografica, moda. Un medalion albastru azur imi trezeste amintirea unui minunat cer de luna mai. Cand il privesc ma regasesc, redescopar o parte din mine, o amintire frumoasa, senina. Un fular fistichiu, de pe umerii unui tanar hippie, ma poarta in trecut spre o seara friguroasa cand imi asteptam iubirea in aeroport sau poate ma teleporteaza in viitor, in fata unui magazin de unde imi pot si eu cumpara unul la fel pentru ca imi doresc de multa vreme un asa fular.
Regasirea e un medicament de fapt. Cand citesti sau asculti o melodie si te regasesti in cartea respectiva, sau in versurile acelei melodii, gasesti o noua oaza de lumina si forta. Cineva a simtit ca tine, a gandit la fel si asa mai departe, prindeti voi ideea.
Dar pentru a putea opera regasirea, ochelarii de cal pe care ii purtam trebuie aruncati la gunoi. Cu ei pe nas nu ne vom regasi nici in noi insine, daramite in altii. Iar fara aceasta regasire in altii, empatia pur si simplu nu ar exista. Si-atunci ar fi pacat de atatia oameni care s-au perindat de-a lungul acestui timp si de-a latul acestui spatiu, care s-au intrebat, care au trait si s-au razgandit, care au gasit alte raspunsuri si apoi iar s-au schimbat si care, nu in ultimul rand, si-au lasat pe piatra sau pe hartie fiintele lor.
Daca vom renunta vreodata la necesitatea de a ne regasi si de a crea un loc de odihna pentru alte suflete aflate in cautare, atunci toti cei care s-au chinuit cu sudoarea fruntii lor sa lase celor ce vor veni oaze de liniste si intelegere, se vor fi straduit degeaba.
Atunci cartile lui Aristotel sau Platon, picturile lui Picasso sau Aman, operele lui Mozart sau Bach, toate, absolut toate, vor putea fi inmormantate cu fast si fanfara, caci nu vor mai folosi la nimic, nimanui. Atunci toate obiectele de arta sau de moda, toata munca unor oameni de a ne face fericiti, multumiti, frumosi, va fi data la gunoi.
N-ar fi trist? N-ar fi pacat? N-ar fi oare de neiertat?