Mi-a venit dor de stâna unde odată am mâncat o oaie. Așa că am pornit la drum. Drumul spre casă ocolea pe la bisericile în care slujisem cu ani și ani în urmă. Eram cu fiul meu și i-am arătat pe unde trecusem, trăisem și suferisem pentru Dumnezeu, pentru familia mea și, de ce nu, pentru mine. Singurul lucru care mă înviora, era asfaltul negrul al șoselei fără gropi și denivelări, peste care mașina ce o conduceam trecea vorace, ca și gândul meu.
Venind dinspre Craiova spre Băilești, ai mai multe variante. Eu am ales-o, așa cum am spus, pe cea care mă preumbla prin locuri peste care umbra mea se mai întinsese cu ani în urmă.
Astfel am reîntâlnit cătunul Cetățuia sau Bălașa, cel care nu are mai mult de 20 de case locuite, dar are un cimitir cu aproximativ peste 200 de cruci, majoritatea noi, întreținute și construite din piatră de marmură. Nu mai pun la număr gropile părăsite, crucile de lemn și piatră sau locurile năpădite de buruieni și nuiele sau copaci ce adumbresc ca o pădure, ici și acolo, spații ca niște insule, printre crucile proaspete.
Apoi, nici nu apuci să uiți ceea ce ai văzut, că de-a lungul șoselei străjuite de salcâmi stufoși și uscați, se ivește Trochieștiul. Un sat al comunei Cioroiași despre a cărui bogăție nu se poate ghici decât dacă dai prin biserica boierească cu trei turle a cărei origini se fală în perioada interbelică, și prin amintirile localnicilor care, în urmă cu ceva mai mult de două decenii, lucraseră în era multidezvoltată a comunismului pe șantierele ”industrializatului” oraș de câmpie Băilești. Înainte însă de a intra printre umbrele satului, descoperi fălos ca un monument ridicat de un sculptor celebru, cimitirul. Asemănător cu cel al Cetățuiei, strălucește de cruci noi și de spații de liliac des și sălbatic, sau vlăstare tinere de copaci crescute în lăstăriș, ca niște insule în care timpul naufragiază, sau peste care, ca niște corăbii de piatră, plutesc crucile noilor adormiți întru Domnul.
Fiului meu i-am explicat că acest loc pentru mine este plin de amintiri și, pentru a-i dovedi, l-am dus la biserica satului. Acolo, ca din alte veacuri, aștepta un bătrân care, deși ne-a lăsat să intrăm prin ușile larg deschise ale bisericii, ne-a oprit din elanul nostru, tocmai pe când era să ne aruncăm ca niște vulturi peste pradă, asupra icoanei învierii spre a ne aduce ofranda credinței și a face semnul jertfei celei veșnice, ca gest de mulțumire, oblăduire și dragostea față de Cel care își revarsă toate bunătățile Sale asupra fiecărei clipe a vieții noastre.
- Nu e voie să intri în biserică înaintea mortului! Auzirăm, ca din fundul unei gropi, o voce răgușită dar autoritară.
- Bine, bine, zic eu ca un atoateștiutor, dar a ne închina Învierii Celui care dă viață tuturora, este mai presus decât moartea omului trecător;
- Dar cine sunteți domniile voastre? Ne întrebă același glas adânc;
- Sunt Părintele Mircea și el este fiul meu, Gabriel!
Acela a fost momentul în care bătrânul, deși nu ne mai vedea bine și nici nu ne recunoștea îndeajuns, a venit ca o furtună iscată de niciunde și ne-a îmbrățișat pe rând. Pe mine ca pe o amintire din tinerețile lui. O amintire căreia i se cuvenea să îi redescopere dragostea și respectul pe care i-l purtase odată și pe care încă îl poartă în inima sa, iar pe copilul meu ca pe un lăstar ce se cuvine îngrijit și educat cu respectul și dragostea pe care o primise și o dăruise cândva demult - cum cred că înțelegea acum fiul meu – și tatăl său.
Biserica în care slujisem purta semnele timpurilor. Preotul care o îngrija era vrednic, dar lipsit de respect față de cei care i-au dăruit acest locaș. Pusese templului lui Dumnezeu tocărie de termopan din plastic și de culoare albă. Biserica nu mai arăta a loc de rugăciune, ci un fel de Sală de Urgență. Poate că timpurile care le trăim percep astfel rostul Bisericii!
Cu acest gând am plecat de acolo și am străbătut Comuna Cioroiași printre casele-i îmbătrânite, părăsite și pline de doruri care se citeau în ferestrele acoperite de scânduri, tencuielile căzute de pe pereții îmbătrâniți, curțile cu fântâni pline de nămol și grădini sufocate de buruieni …
Bineînțeles că la ieșirea din Comună, la o răscrucea care duce și la Săliște și la Boureni, se întinde cam cât o jumătate de sat, cimitirul comunal. Îngrădit cu gard de beton, luminat și cu alei pietruite, plin de cruci care mai de care mai noi și mai frumos sculptate, se descoperea ca un parc funebru. Aici se pare că s-au mutat toți locuitorii comunei Cioroiași.
România de la țară s-a mutat la cimitir.
Șoseaua cârmește brusc la dreapta și, după ce te aruncă peste un deal ivit parcă intenționat în palma câmpului, te trezești coborând, nu prea mult, peste un asfalt cârpit, care are de-a stânga sa ca niște străjeri bolnavi, salcâmi uscați arzând. Nu faci diferența dintre marginea raiului sau a iadului. Fie te crezi mergând pe un drum spre adâncurile suferinței privind plopii negri și uscați, mulți aprinși de fulgere cerului sau de flăcările câmpului căruia sătenii - care au mai rămas - îi dau foc pentru a-l pregăti pentru primăvara ce vine… fie crezi că, alergând cu mașina în linie dreaptă, de-a dreapta vezi hotarul unui Rai părăsit de îngeri care și-au lăsat în urmă săbiile de foc, sau, mai bine zis, ceea ce a mai rămas din ele. De departe, drumul acesta se vede sângeriu în noapte, iar ziua dispare în lumina soarelui orbitor de câmpie.
Apoi faci stânga 90 de grade. Imediat și la dreapta drumul trece peste calea ferată construită în timpul războiului și se vede un morman de pământ ca un neg crescut peste fața câmpiei. Este o dună rămasă din vremea nisipurilor mișcătoare care de câteva decenii nu mai vrea să plece. Ținând-o tot așa, ajungi în Boureni și de acolo o iei la stânga și în depărtare se vede burgul băileștenilor.
Aproape ca în orice localitate românească de câmpie, întâi întâlnești cimitirul. Depinde din ce parte vii. Aici cimitirul fiind ceva mai vechi, este înconjurat de locuințe. Se pare că băileștenii și-au iubit atât de mult morții încât i-au îngrădit în curțile lor. Este numai o părere, deoarece asemene cazuri descoperim mai în toate localitățile cu un număr cât de cât mare de locuitor și cu o vechime pe măsură.
În acest cimitir este îngropat tatăl meu. Opulența crucilor, frumusețea construcțiilor funerare și densitatea mormintelor noi și aici, ca și prin satele prin care am trecut, sunt în contrast puternic cu vechimea caselor, decăderea modului de viață și sărăcia pregnantă pe care o întâlnirăm și până acum.
Faptul care m-a frapat cel mai mult din tot ceea ce am văzut în această excursie de o zi pe care am făcut-o cu fiul meu, a fost mulțimea firmelor funerare pe care le-am descoperit în Băilești. Oferte, care mai de care mai avantajoase pentru înmormântare, pentru parastase, sicrie la prețuri infernale sau de nimic, mese pentru cei decedați la prețuri ”avantajoase”, ”restaurante” construite special pentru astfel de evenimente triste...
O adevărată industrie care se pregătește să înmormânteze întreaga Românie, sau, mai bine zis, să o mute din casele lor vechi în cimitirele plin de cruci și cavouri noi.
Poate că de aici Dumnezeu va ridica un alt neam românesc! Mai demn, mai drept, mai cinstit, mai curat, mai muncitor, mai onest… de aici din praful nostru pe care îl ascundem în lucrări funerare atât de opulente!...
Dumnezeu să ne ajute!
18.01.2012.