Iți scriu iubito ultimele cuvinte; pescăruși uciși pe malul mării, gramatică în declin, aș putea să îți spun de soarele ce se juca în părul tău în vara pe care ai uitat-o și e normal, nu știai cât de frumos te priveam, cât de frumoasă erai. Nu îți spun nimic despre sublim, ar fi desuet și nu mă caracterizează, tu știi, râdeam de icoane și vorbeam prostii, astăzi am să îți spun despre tristețe, nimic nu este mai accentuat în ființa noastră, nimic nu sparge timpul, nu îi atinge limitele decât tristețea. Mă născui în primăvară, sigur ploua, tristețea ploii mă impresionează și acum ca o mamă, tristețea îmi este botez și leagăn, o cunosc atât de bine încât îmi este identitate. Cred că tot ce aș atinge s-ar face tristețe, precum Midias cu aurul, de aceea rar, foarte rar mă apropii de oameni, așa că sunt un călător desculț prin amintirea parcurilor neprihănite, pe aleile pustii, nu fug de oameni, dar îmi e frică că îmi vor afla taina, taina tristeții fără motiv. Fără tristețe aș fi un nimic, nimicul cel mai greu, rugina de pe curcubeu, fără tristețe m-aș dezintegra, aș fi o toamnă veșnică, un mort viu, aș fi fantoma celui pe care l-ai iubit și nu vreau să mă pierzi, sufletul tău ar rămâne veșnic în iarnă. „Tristețea in forma ei elementară este o genialitate a materiei”, spunea Cioran, inspirația primară fără gânduri-așa ca un copil nou născut, fără gânduri trăind doar în materie, tristețea îmi este vitală ea este în mine ca de plumb, altfel aș zbura. Germinația ei în mine mă naște mereu primăvara, mai curat, mai nou, mult mai pur, o tulpină fragedă de mur. Tristețea îmi este viața, nu pot renunța la ea, aș muri și nici nu pot, sunt prizonierul tristeții, sunt un călător prin tristețe, în tristețe risc totul, așa îmi anticipez viața și simt pentru scurt timp că evadez în libertate, unde chipul tău mă așteptă, ce amăgire! haosul tristeții mă cuprinde iar ca un fatal corb din Edgar Alan Poe și plec mereu și revin pentru că știu că mă iubești și eu te iubesc, iubito, iubește-mi tristețea, mă iubești pe mine.



Călătorul prin tristețe a plecat să povestească
Taina ploii și a vieții pasărilor de pe creastă,
Și în drumul lui albastru se opri în poienița
Unde paște căprioara și alergă veverița.

Le cântă un cântec trist, despre oameni și dorințe
Despre decăderea lor și pierdutele lor vise,
Le cântă din frunză de stejar bătrân, din timp
Cum se pierde și dispare în viața lor mereu un nimb.

Cântecul pierdut și el pintre acele de pin
Vântul doar ce îl purta ușor ca pe un suspin
Mângâiat se pare, cântul, de iluzii și de nori,
Poienița din pădure tremură străbătută de fiori.

Îi șopti dulce cu un vânt răzleț și cald,
O tristețe sunt și eu călătorule pribeag,
Vino dar te odihnește, culcă-te în iarba mea,
Somnul tău și cu tristețea, se vor preschimba în stea.