agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3906 .



"A unsprezecea poruncă" - Recenzie
personals [ ]
Tudor Cicu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Florinel ]

2012-08-29  | [This text should be read in romana]    | 



Dacă ne gândim că uneori prin vis, oamenii își „citesc” destinul (și acesta nu poate fi de cele mai multe ori, unul fericit), atunci, am descoperit - nu fără o imensă surpriză și dezamăgire, după Coleridge – că tot rostul vieții nu va fi decât o grea așteptare în restaurarea celor din urmă viziuni. Ne mulțumim, deocamdată, că lui Coleridge i-a fost hărăzită, într-un vis, o pagină de o indiscutabilă splendoare din poemul liric Kubla Khan (cca. Cinzeci și ceva de versuri rimate, se zice că au fost visate). Am scris, cândva, cu privire la proza Loredanei Dalian, accentuând, cu privire la proza autoarei, sensibilitatea adolescentină (într-o expresie curată, încă nehotărâtă) din „Și copiii se îndrăgostesc” și „Scrisori netrimise” - romanul unui virtual cod al sentimentelor materializate prin trăiri, ce-mi sugera o împăcare interioară cu bucuria simțurilor, transmisă fără îndoială și cititorului. Menționam acolo, ca vorbire explicită către cititorul „prins” în poveste, cu calitate de spectator, aplecarea prozatoarei către un univers al trăirilor directe, un lanț cauzal al întâmplărilor legate de tema rostirii în contemporaneitate, dar, mult mai legat pot spune, cu detaliile stilistice ale autoarei, pentru sinceritatea monologului interior. „Cine nu e natural fericit, nu poate cunoaște decât fericirea consecutivă crizelor de disperare” – scria Emil Cioran. Sub acest aspect își scrie Florentina-Loredana Dalian povestirile din cartea „A unsprezecea poruncă”, 2012, carte care a primit premiul „Mircea Micu” la Festivalul Titel Constantinescu, a V-a ediție, Rm-Sărat. Cele 15 schițe și povestiri sunt scrise cu nostalgia lui „a fost odată” și că istoria întâmplărilor au ca tărâm, „țara”: plecărilor, amăgirilor și viselor pentru care nu mai există întoarcerea spre împlinire. Și, de aici, înscrierea ficțională pe tabla legilor lui Moise, a celei de-a unsprezecea porunci: „să nu visezi”, vine firesc. Răzbat din ele, dorința Celui-care-Scrie, că nu din întrebări și cercetări se fac poveștile ce așteaptă să fie așternute pe hârtie, ci din întâmplări care au însoțit mersul lumii și au tâlcurile lor, și înțelesurile lor. Iată ce notează prozatoarea, în chiar prima filă a cărții: „Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate”. Și, ceva mai încolo: „Ce vipere aceste vise care mușcă din noi!” Cu certitudine, viziunile prozatoarei nu sunt dintr-un vis, cum încearcă să ne determine să gândim, după fiecare povestire. Și asta, pentru că aici chiar suntem de partea lui E.A. Poe, când bine spunea că cei care visează ziua sunt într-o continuă, uimită revelație; pe când celor care visează noaptea, multe lucruri le scapă. Uneori (ca în schița „Poveștile Gării de Nord. Maria”) nu amăgirea e cea care își pune amprenta pe starea sufletească a personajului, doar că „sufletul îi fusese întors pe dos”. Semnele care tot vin (de la cei bătrâni), în amintita schiță, cad pe darul spiritualității prozatoarei, care îl proiectează în universul prin care ființa, prin puterea gândirii, poate influența mersul faptelor reale, vizibile, și ține aprinsă torța cu puterile de luptă ale binelui împotriva răului. Dezamăgirea nu-i întotdeauna, a personajului trăitor (ca în schița „Mereu alți călători”), cât a celui care scrie și, asistând la neputința dinaintea rațiunii, se rostește prin scris: „Nu plângeți! Nimeni nu-i de vină că viața e așa cum e, că lumea se împarte în oameni și animale, în văzători și nevăzători”. Că fericirea se plătește cu „lacrimi” ale sufletului, știe asta foarte bine eroina din schița „Moara”. În „Moara”, un gust amar de Număr-fără-soț, de floare de Nu-mă-uita, ne încearcă atunci când prozatoarea rupe cu încetinitorul „fâșii dintr-o amintire” pentru a-și încropi peste suflet „un bandaj nepriceput”. Umbrele acestor amintiri înlocuiesc un întreg trecut prin imaginea lor succesivă, imagine care radiază tot: lume, univers, legături și interacțiuni de iubiri între Ființa neajutorată - Ființa puternică. Tot despre iubire e și schița „Zina”, o altă dramă trăită fragmentar între iluzoriu și realitate. Trag aceste personaje un S.O.S. al sufletelor lor eșuate, sau prozatoarea le acceptă înfrângerile după ce le-a descoperit dedesubturile? Cine va crede că are vreo părere sigură despre lucrurile care se petrec în acest micro-cosmos sufletesc dovedește a nu se fi apropiat de niciuna dintre tainele ființei care se desfășoară în acest „tumult” sufletesc. Sub acest argument puternic al credinței în iubirea sinceră, dar care se dovedește și ea aruncată în aer, povestirea „S.O.S.” devine una din poveștile de referință ale volumului. Cititorul speră că încă se mai poate căuta „încă un principiu unic” (o a doua cheie, a firii noastre umane) asupra adevărului deja rostit, după o definitivă și dureroasă despărțire a eroinei de omul pe care l-a iubit sincer „în tăcere”: tânărul locotenent Vasea. Tâlcul acestei povești de dragoste (narată sub forma unei destăinuiri a eroinei principale) poate sta și în fraza prin care eroina se vede azvârlită într-o lume străină și rece: „Dacă urâm un om, ne grăbim să i-o spunem. Dacă ne supără, țipăm degrabă la el. Când iubim, facem tot posibilul să ne ascundem: după sticluțe cu reactivi, în spatele ochelarilor antiacizi sau pur și simplu... după deget”. Citindu-i schițele și povestirile tinerei prozatoare, nu-mi imaginez pe cineva care să se poată lipsi, la vârsta copilăriei, de lectura basmelor, a poveștilor. Ca și bunica din schița de început „Să pleci. Niciodată să rămâi”, bunica mea, după tată, printre firele toarse de lână, îmi mai transmitea astfel de „atenții”. Prozatoarea Florentina-Loredana Dalian are „glas fermecat” și chemare spre povestirea „în direct”. Monologul prozatoarei te aduce din nou la caierul cu care bunica ne fermeca și pentru care lăsam scăldat, lăsam joaca pe islaz și, câte mai câte... Printre povestirile care mai atrag atenția cititorului, să amintim și cele două reușite: „Plasa monofilară” și „Cântecul”, unde magia și fenomenologia personajelor „Costel” și „Călugărul”, nasc de pe acum întrebări pentru alte drumuri și poteci ce vor urma a fi scrise, în vreun roman pe mai târziu, ori va rămâne doar „steaua numită Amărăciune” (destinul), după cum spunea Dimitrie Cantemir? Citind acest „cântec” interior al Călugărului fără chip, narațiunea îmi amintește de o parabolă (redată undeva) de J.L.Borges. Parcă văd poarta pe care autorul o deschide cititorului, invitându-l să se privească mai întâi într-o oglindă, și apoi să citească inscripția de deasupra porții, unde (la Borges) se spunea că ar fi stat scris așa: „Dacă tu cititorule vei deschide vreodată această poartă, să-ți amintești mai întâi cu ce gânduri vor năvăli în cetate războinicii de metal zăriți în oglindă și care vor pune stăpânire pe castel” (redau din memorie, aproximativ). Mi-am amintit toate acestea, citind „Cântecul”, ce are în spate povestea unui cântec rostit de un călugăr, inițial, apoi continuată cu enigma toiagului uitat de un călugăr luat de pe șosea, aflat la auto-stop, și o căruță de vise în urmă, în manuscrisul aflat în „sertarele” de pe blogul prozatoarei, cred că am intuit ce va urma. Ce taină conține inscripția de pe poarta prin care cititorul va intra în povestea de mai târziu, rămâne de văzut. Până la acest punct, e minunată „povestea” autoarei, deși, narările ei prea seamănă cu cele ale unui prozo-poem. Dar, între prozo-poem și narațiune există o incompatibilitate. Poemul e un câștig dacă ne lasă să ghicim că e manifestarea unei dorințe interiorizate, narațiunea însă, fiind istoria unor fapte, ne trimite și la cerințele unei lumi din afară. Soluția: autorul musai să nareze întâmplări și să-și pună personajele în situații fără ieșire, nebănuite pentru cititor. Zina, care seamănă cu „un câine legat de căruță cu un lanț prea scurt”, ar trebui să știe ca și Maria (cea uitată într-o gară), că „totul e ca un vis, și eu nu visez niciodată” – după cum îi spunea Javier Otalora, Ulrikăi (în „Ulrika”, de J.L.Borges). Eu știu o vorbă pe care mama ne-o spunea mai de fiecare dată, la câte un basm ce ni-l depăna la torsul lânii, cu noi, pitiți după sobă. Era vorba, acolo, de sfatul bătrânilor, ce musai trebuia amintit celor tineri, mereu și mereu și, de aceea, cred eu, mama nu uita a ni-l repeta: „Dragul tatei, zicea împăratul, eu de-amu-s bătrân, nu mai sunt în putere să cârmuiesc împărăția. Să rămâi tu în locul meu”. Sfatul acela își are tâlcul său și astăzi. După cum vedem cu toții, lumea e încă la locul ei. Aflăm doar că noi, prin tot ceea ce scriem, avem ocazia să aflăm de ce „ea” nu se destramă imediat. Rostul nostru e să afle asta și cei de după noi. M-aș bucura să mă creadă și să mă audă și autoarea.

Tudor CICU

August 2012


Notă: Cartea a apărut la Editura "Rafet" din Râmnicu Sărat, în luna iulie 2012, ca urmare a câștigării premiului "Mircea Micu" la concursul de manuscrise din cadrul Festivalului "Titel Constantinescu", ediția a V-a, 2012

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!