poate că acesta a fost totuși un joc. unul înspăimântător, recunosc, unul pe viață și pe moarte, dar un joc. eu nu mai vreau să mizez cu respirația mea, nu mai vreau să mă ascund după umbra ta neiertătoare, nu mai vreau să iubesc, nici să urăsc, nu mai vreau să străbat tunelul groazei cu tine încercând să pricep de ce întunericul mi te ia de fiecare dată tot mai mult. eu spun "pas" și mă transform în stană de piatră. asta se întâmplă celor care ies din joc fără nici un motiv.

acum va trebui să rămân așa o mie de ani.