Omul invizibil pentru toată lumea, nu însă și pentru mine și Letiția a spus:

- Între voi doi până la iarnă va apărea o fisură. O ceartă, mai bine zis. Una, care treptat se va transforma încet într-o prăpastie, medita el...
Bărbatul, care după ce făcu vreo trei-patru pași spre zidul de piatră se opri brusc în loc. În fața ochilor, pe iarba verde, proaspăt cosită cu o mașină de retezat iarba dormita un șarpe cu abdomenul galben. Era unul din cei mai mari șerpi pe cere i-a văzut în viața sa. Frica nu că a pus stăpânire pe tot corpul, dar i-a paralizat picioarele care-i tremurau ca două vergi. Văzu capul șarpelui reliefat, dar relativ mic, corpul acoperit cu solzi hexagonali, netezi. Culoarea părții dorsale a corpului varia între brună-cărămizie și brună-deschis pe alocuri gălbuie. A văzut această cromatică pentru că șarpele dormea. Dacă-l deranja, șarpele nu încerca să fugă, ci, dimpotrivă, devenea agresiv și chiar îl mușca. După primele efecte ale fricii își reveni și atent s-a retras înapoi.
Spre dimineață, pe la cântatul târziu al cucoșilor avu un vis. El s-a certat cu Letiția Leu. Este oribil felul cum se ceartă și apoi se despart doi oameni care s-au aflat împreună în timpul unui zbor spre planeta Marte, s-au iubit și s-au aflat în situații de risc, situații în care alții nici nu au visat. Două rude, doi prieteni, două cunoștințe vagi se pot revedea oricând, dar între doi îndrăgostiți, ieșiți din spațiul firesc al oamenilor totul s-a terminat. Au avut multe momente admirabile împreună, au fost ca doi copii ai planetei și acum, dacă vrei să salvezi ceva, trebuie să tai carnea, să operezi ca la un cancer, ca să nu mai rămână nimic din boală. Despărțirea în asemenea cazuri este meschină și inevitabilă. În ultima clipă se spun cuvinte triviale, se vorbește urât. Dar ea, ca un băiețaș care ți-a fost călăuză un timp oarecare prin munții necunoscuți i-a spus din toată inima: „Iar acum, du-te cu Dumnezeu!”

Între două ființe într-adevăr a apărut o fisură. Una care devenea din clipă în clipă o prăpastie care-i desparte. Pe o parte, rămânând Victor, pe alta Letiția. Despărțirea lor nu era dureroasă. Ea era firească. Letiția i-a explicat amplu ciudățeniile sentimentale care o cuprindeau, i-a vorbit și despre sentimentul care joacă un rol decisiv în luarea deciziei. I-a explicat, i-a dezvăluit o mulțime de detalii pe care nu le știuse decât foarte vag și pe care ea le aflase între timp la mănăstire. Acele detalii formau un subiect neobișnuit pentru discuți între ei, fie că nu fusese mulțumită de ceea ce a făcut, făcuse inutil o trădare a părinților ei, a mamei care în acel timp nu mai era și ea avea nevoie de multe explicații. O călugăriță i-a povestit cu lux de amănunte evenimentele din localitatea de baștină a Letiției, ea însăși fiind venită la Mănăstire de la Burduha. O chema Olivia și chiar semăna cu Letiția. La sfârșitul lui august al acelui an, când Letiția a fost considerată dispărută, Olivia împlinea treisprezece ani și era lăsată în supravegherea bunicii, fiindcă ambii părinți au plecat peste hotare. Bunica ei era o bătrână evlavioasă, care o dăscălea și o certa pentru orice comportament ieșit din comun după cum considera ea. Dar povestea dânsei nu este dintre cele mai palpitante sau care merită un pic de atenție. „Dar ce-a fost a fost, zicea Olivia, și acum bine că te-ai întors și ai venit și tu aici. Eu tot am fugit de acasă. Am avut drept că, o altă soartă - una foarte vitregă, ași spune, dar Slavă Domnului, în sfârșit, peste un noian de vreme am găsit un refugiu și am evadat din acea lume a vanităților. Să știi că-mi pare foarte bine că te-am găsit după atâția ani așa de tânără și nevinovată ca atunci când tot satul te-a considerat răpită sau dispărută într-un mod misterios. Este mare minunea lui Dumnezeu dacă te-a lăsat, să te păstrezi tot așa de tânără.” Olivia nu putea să înțeleagă toate peripețiile Letiției Leu cu mașinile timpului, cu OZN-eurile, zborul ei spre planeta Marte și multe altele. Ea însăși a trecut prin multe, a suportat umilințe, un soț agresiv străin și invaziv în aceste locuri, care i-a sorbit mult sânge. După divorț avu un amant, dar n-a învățat cu el prea multe lucruri frumoase ca să nu spun că n-a învățat nici prea multe lucruri utile, necesare. Dar ea a păstrat din trecut niște lucruri. Mai bine zis, le-a adus cu sine la acea mănăstire, ele fiind niște amintiri despre casa bunicii, și despre ea, sărmana bătrână. Printre lucrurile bunicii era și o foaie îngălbenită de ziar din luna mai 2001. În ea, un pic deteriorată de vremuri – o informație despre cel mai mare centru de spiritualitae - Mănăstirea Noul Neamț din comuna Chițcani, ocupată la 26 aprilie de către armata cu destinație specială din partea rebelă a țării. Erau și două fotografii decupate dintr-o revistă de atunci care redau crâmpeie din viața monahală.
Călugărița Olivia cunoștea multe evenimente care s-au succedat la Noul Neamț și îi povestea Letiției fără de osteneală, subliniind că glasul duios al clopotelor de la Noul Neamț se revarsă peste împrejurimi din clopotnița înaltă care domină toată împrejurimea. Anume aici au pătruns oamenii înarmați, căutându-l de Cel de Sus pentru a-l aresta. „Cum se poate dragă așa ceva”, o tot întreba ea pe Letiția, adăugând: „ Până și turcii în cei 300 de ani de ocupație n-au pășit pragul vreunui lăcaș de cult, pe când acolo a fost un caz ieșit din comun. Oare chiar să nu se teamă ei de mânia lui Dumnezeu?” Astfel își încheia ea discuțiile aprinse cu noua sosită la mănăstire. Apoi începea s-o roage pe Letiția, încerca s-o convingă să rămână aici pe mai multă vreme.
Letiția însă nu spunea nici da, nici ba. Ea părea obosită și într-adevăr avea nevoie de o recreație. Nu dorea nimic decât o pace, vrând să-i spună că dacă-i dă o pace ea îi va întoarce-o înzecită. Letiția, era deosebită de fetele de seama ei și diferența aceasta se nuanța fără a se contrazice în violențe sau în alte apucături urâte. Ea era un exemplar rar de femeie, care a venit încă și din alt timp. A făcut un salt, fără să simtă schimbarea care vine odată cu trecerea timpului. A picat, cu alte cuvinte, așa cum era ea în timpul ei, dar cu un noian mare de cunoștințe căpătate în timpul scurt al zborului spre planeta din vecinătate care se rotește pe orbita sa în jurul aceluiași soare.
Într-o zi, când au mai venit și alți vizitatori la mănăstire un negustor, ori poate că nu era negustor, i-a vândut un parfum admirabil. Aproape toate călugărițele se emoționau de parfumul delicat și o felicitau pentru cumpărătura excelentă pe care ea a făcut-o, după ce a descoperit în automobil o sumă mare de bani oferiți de cineva pentru dânsa. De aceea a dat o parte din bani pe parfum fără a ezita. Dar după o zi, făcând aluzie la calitatea parfumului, a protestat vehement. A fost de ajuns ca Victor să strâmbe puțin din nas și să spună: „Nu miroase frumos!” Cuvintele lui nu i-au plăcut, și ea s-a înfuriat, și în genere de când au pătruns în acel timp nou, pentru dânsa a devenit extrem de influențabilă și, dacă în gusturi aceasta nu avea o prea mare importanță, în părerea ei despre oameni, rezultatul era dezastruos. Fiecare om putea să devină pentru ea ba admirabil, ba nesuferit. Ea nu le permitea altora nic măcar s-o contrazică. Așa e când un om suferă mai multe transformări. Din acest motiv sau din alte considerente el și ea au ajuns la o concluzie acceptata de ambii: ea trebuie să rămână, în acel loc retras de ochii lumii, iar el – Victor pleacă. Se duce să vadă ce s-a schimbat în acei ani buni peste care au trecut fără să știe ce a mai fost și cum a fost. El este bărbat așa că fie bun și să afle totul, apoi, dacă i-a fi dor să vină și să-i povestească despre toate. Pentru că ea nu mai vrea să călătorească. Nu vrea și basta! Ea rămâne pe loc, în anul 2048…
Letiția vrea o pauză, sau poate, o liniște. După ziua de sâmbătă veni cum e și firesc - duminica. Apoi veni și o noapte caldă cu un cer senin de vară.

Mănăstirea. Biblioteca, vidioteca

În alte condiții Letiția s-ar fi bucurat de noaptea caldă din acea duminică. Colega ei de cameră/chilie se afla temporar la altă mănăstire, iar ea, fiind singură a căutat pe internet informație despre autorul mapelor cu unele decupări din ziarele îngălbenite odată cu trecerea timpului. Gugălind ea a înțeles că au existat cel puțin două persoane cu nume de familie și prenume la fel. Unul, de pe la Edineț a fost arhitect, apoi primar, altul - care a locuit la Chișinău, a fost un scriitor marginalizat în timpul unor satrapi mici și mari aflați în acei ani la guvernare. Nimeni nu-și mai amintea peste vreo zece ani de numele lor, însă la moment făceau valuri mari în bazinele mici de la Chișinău.
Pe Letiția o interesa soarta omului straniu de la Chișinău, care prin anii 2013-2014 a poposit la mănăstirea unde ea se afla în acea vreme. De ce el și-a lăsat mapele pe care tocmai dânsa le-a găsit? În ajun a descoperit printre cărțile vechi din bibliotecă și câteva volume ce i-au aparținut autorului. Ele chiar au intrigat-o, unele cărți fiind cu autografe. Au impresionat-o cărțile: "Pe timpul lui Teleucă", "Sub Sabia cu Strajă-n Cruce", "Cartea nomazilor din B" și "Triunghiul Bermudelor" de Charles Berlitz.
Dar cea mai mare bucurie pentru ea a fost să găsească volumul "Basarabia română la cumpănă de milenii" de Ion Buga, un doctor habilitat în istorie, profesor universitar, ex-parlamentar. Cartea dumnealui era cu dedicație pentru cunoscutul prozator și publicist...
Letiția a luat-o cu atenție în mâini. Era o antologie a anilor 1989-2000. A vrut s-o citească în camera ei, pentru că era ceea ce, ea căuta, deși cartea nu oglindea și anii 20-30 de după 2013. Totuși Letiția s-a bucurat că are din ce sorbi informație veridică despre timpul care a fost. Și noaptea de septembrie, care se aștepta să fie a singurătății, s-a transformat în noaptea cunoașterii. Ea era curioasă să afle cât mai multe și se minuna că sub apele nodurilor hidrocentralei de la Dubăsari (1955) sau Costești-Stânca (1978), vreo 13 sate zac scufundate completamente -(Costești, Șarbanca, Holercani, Mihailovca și altele), precum și alte 43 de sate, scufundate parțial, în apele Nistrului și ale Prutului (Văratic, Duruitoarea, Cuconeștii Vechi, Dumeni, Bădragi, Zozuleni). "La fundul bazinelor acvatice au rămas înstrăinate și pângărite cimitirele localităților scufundate, care constituie cronica documentară , memoria istorică și demnitatea colectivităților respective, unde sunt înmormântați strămoșii care au dus făclia existenței și continuității neamului nostru românesc și pe aceste teritorii naționale..."
Letiția citea filă după filă și nu-și putea ridica ochii din paginile ei de parcă citea ceva despre Atlantida.
- Dacă nu găseam acest volum cu vreo șase sute de pagini nu înțelegeam corect timpul în care m-am născut, cugeta ea. Iar dacă, mă încumet să mai "zbor prin timpuri" prefer să mă transfer în anii 3500-3000 până la Hristos, a spus ea în glas.
- Vezi dragă să nu regreți, i-a șoptit nucul de afară.
- S-ar putea să cazi pradă în mâinile barbarilor din vremurile de mult apuse, șopti cu alt glas parcă un înger.
- Dar eu nu mă tem!
- Letiția nu te juca cu propria ta viață, mai gândește-te, auzi?
Într-adevăr trebuie să mă gândesc, că până-n iarnă mai am o toamnă bună de trecut. Apoi s-a lăsat o liniște totală. Undeva s-a auzit ultimul cântat al cocoșilor roșii. Până în zorii zilei mai erau vreo două ore. Letiția adormi fără să observe. Ea adormi cu cartea ceea groasă pe piept și cu o biblie sau cu o carte de rugăciuni alături.