1.Viața e un simulacru pe care nu îl trăim ci îl imităm, cu dimensiunea finită a efemerului întinsă peste temporal, împărțit în mod egal în existențe imaginare, suprapusă peste existența reală, pe care le trăim pe toate în același timp.

2.Imităm nefiindul învățând puterea liniștii supreme, ce umple un 0 și ne strecurăm – corpusculi de finitudine – în dimensiunea infinită a nimicului.

3.Când dragostea devine prin ritual simulacru de emoții dezechilibrate, o imităm, și asta înseamnă rugăciune de conveniență către principiul suprem feminin, cu ideea de femeie ideală așezată ca un panaceu în fantezii ireale.

4.Între entitatea sublimului și cea a extazului stă femeia decojită de artificialitate, minciună, ipocrizie și falsitate, ca o punte șubredă peste abisul discordiei.

5.Când rațiunea și sentimentul se racordează într-o simbioză completă, simulacrul dragostei se preschimbă într-un absolut erotic ce energizează și încarcă o viață letargică cu o nouă dimensiune.

6.Ne imităm pe noi înșine printr-o coagulare a ființei umblând bezmetic și împleticit printre umbrele crescute imens din seva angoaselor și anxietăților, cădem și ne ridicăm într-un ciclu nesfârșit într-o lume cu realul interferând cu spiritualul.

7.Din idei se scurg esențele cu care acoperim găurile create de acizii corozivi ai deprimării.

8.O categorie specială de oameni privesc viața ieșită din crisalidă și participă la sărbătoarea ei cu un suflet mimetic.

9.Pendul de netimp – nefiindul oscilează când înspre pozitiv, când înspre negativ, când crește, alimentat de angoase, anxietăți și ipohondrii, când scade, micșorat de entuziasmuri, avânturi și optimism.

10.Imanența creează energii ce purifică organismul.