în grădina din fața casei bunicul
a lăsat-o pe Albă ca Zăpada toată
iarna îngropată până la brâu

am insistat fără sens
în repetate rânduri
să nu mai facă pârtie

mi-era teamă pentru bieții
cei șapte pe care nu-i vedeam
de câteva zile cu ninsoare

mintea mea de copil m-a îndemnat
să m-apropii de doamna piticilor

fără cuvinte am înțeles de la ea
că ar fi bine să le arăt lumina zilei

un pic în joacă și mai mult în serios
cu palmele înmănușate rând pe rând
am descoperit capetele celor șapte

m-am supărat pân la lacrimi pe frații care
își permiteau să râdă de piticul salvator
fără să le pese de sentimentele inocenței

lacrimile își aveau izvorașul deasupra
obrăjorilor mei tachinați de noul titlu
Albă ca Zăpada și cele șapte capete de pitici