cu trupul țeapăn, privirea drept în față,
spre tine pășeam ca să-nvăț mersul;
după fiecare pas, frica era o stare
pe care o-nchideam în sicriul fluid
al lacrimilor;
când am călcat strâmb, nu ți-am mai spus,
nici când visele mi s-au mutat
în tolba unor poștași de-o zi
și nu am avut cu cine pleca la drum;

dacă-mi cereai un pahar cu apă,
ți-l aduceam, dând șervețelul alb la o parte,
ca pe o cortină
și preț de câteva secunde
viețile noastre încăpeau în inelul de sticlă
al paharului;
nu știu cum s-a întâmplat că într-o zi
ție nu ți s-a mai făcut sete deloc,
iar eu am scăpat paharul pe jos;
atunci am învățat mersul a doua oară,
continuând să te caut ,
însă căutările se ghemuiesc în mine
ca niște arici ce se desfac
în ritualul altor căutări.

Gela Enea