II

A nins până de Bobotează, aproape fără întrerupere. Ori, cine mai știe! Pentru că toate se ascunseseră sub omătul care de-acum ajungea până-n brâu, într-un fel de hibernare care ar fi putut să însemne renunțarea la orice drept, la orice năzuință, la orice perspectivă, copleșite cum stăteau cu toatele, ca sub un cojoc uriaș și înăbușitor, sub formidabila îmbrățișare a zăpezii, de unde mai reușeau să răzbată doar fumurile caselor.
Sărbătorile de iarnă sunt oricum „greu de dus”. Cu atât mai mult atunci când trăiești la țară. Ca la țară, pentru că pe-acolo se mai poate trăi și altfel, cu picioarele în două lumi, să zicem. Una chemându-te să intri, dacă tot i-ai călcat pragul, cealaltă nelăsându-te să o faci, din diverse pricini. Ceilalți, ”adevărații” , se obișnuiesc de-acum cu odihna la care te obligă iarna însăși, după o altă bătălie mai mult ori mai puțin câștigată(ori pierdută, cum vrei să o iei) care a început devreme în primăvară, cu primele arături. Se obișnuiesc, după cele șase săptămâni de post, cu mâncarea, ceva ce înseamnă o bucătărie care se învârtește în toată această perioadă în jurul porcului sacrificat de obicei în una din zilele săptămânii care premerge Crăciunul. Fac față ieșirilor, ele însele sărbătorești, cu care, mai ales ei, gospodarii, nu prea sunt învățați, ne prea având ei vreme de pierdut cât e anul. Ieșiri care aici țin dintotdeauna locul inclusiv al unor spectacole, ceva la care participă și ei, prin simpla-le prezență, expunându-se cu tot ceea ce au mai bun într-ale vestimentației, cu veșmintele cele noi, dacă este cazul, cunoscând cum stau lucrurile și în ce-i privește pe alții,luând pulsul comunității, care va să zică, chiar dacă tot de la ei vine vorba cu hainele care nu-l fac pe om pentru că,inclusiv zicerea asta se poate ”citi” printre rânduri ori de la coadă la cap, poate spune astfel chiar mai multe, ca aproape toate alea care vin izvorul înțelepciunii celor vechi. Sunt semne și semnale nu de oricine dinafară știute, înțelese,răstălmăcite, după niște reguli pe care doar cei în cauză le cunosc. Însă, mai ales, sunt rarele prilejuri de socializare de care oricine are nevoie, măcar din când în când, chiar dacă lucrurile se întâmplă de fiecare dată altfel, de obicei. Este vorba aici de participarea la slujba de Crăciun, ceva aproape obligatoriu. Ori la cele care se înșiruie de aici încolo până de Sfântul Ion,destule la număr. Pe care le onorează înfățișându-se în acele haine care se poartă rar, la ocazii, după cum s-a spus și în care se simt stingheriți parcă, chiar arătând și purtându-se altfel de cum se știu dintotdeauna unii pe ceilalți. Se adaugă onomasticile unor Ștefan, Vasile ori Ion, acolo de unde n-ai cum să lipsești, desigur. De obicei e vorba de ospețe grele, demonstrative, ca să le zicem astfel. Unde, în așa împrejurări, se pune pe masă totul. Ca să vadă rudele, să vadă prietenii și vecinii cam cum își duce veacul cel sărbătorit, etc... Ce mai,un adevărat maraton, care nu are cum să nu se termine, totuși. Lăsând în urmă o lume de-a dreptul exasperată de atâta bine, de atâta îmbuibare. Care, paradoxal, nu vrea o cât de câtă perioadă de recuperare, nici nu-i trece prin cap să mai piardă timpul trăgându-și sufletul, pare mai hotărâtă ca oricând, mai nerăbdătoare ca niciodată să se apuce în sfârși de treabă. Să canalizeze înspre ceva într-adevăr folositor, care trebuiește făcut, niște energii debordante, acumulate în acest scurt răstimp și prea multă vreme nefolosite. Să înceapă decis și cu forțe noi anul cel proaspăt, practic călătoria spre următoarele sărbători de iarnă. Aceste evenimente grele în sine, după cum s-a spus și grele de semnificații, care fac și ele întrucâtva, poate, vremea să-și poarte curgerea lin de la un an la altul, ajutând-o să demonstreze că începutul și sfârșitul sunt două chestiuni cât se poate de relative, la urma urmelor. De care oamenilor nu trebuie să le pese mare lucru în lumea asta care, totuși, nu pare făcută din bucăți, chiar dacă nu se cunoaște în amănunt cum a fost făcută...