Nou, nimic nu pare a fi nou, totul este vechi, vechi față de ceea ce am trăit eu cândva, față chiar și de iubirea ce am trăit-o odată și mă epuizat; veche îmi pare parcă și privirea vecinilor mei, asta deși niciodată nu am plecat din acest loc ce acum îmi pare o cruntă închisoare. Aici m-am născut, 14 martie, o zi ploioasă și friguroasă, după cum îmi povestise cândva mama, de aici deduc că și viața mea până în acest moment a fost la fel de aspră ca acea zi, care deși trebuia să fie un început compromițător de primăvară, a fost mai degrabă o iarnă prelungită.
Curtea mare, plină de iarbă și pomi, trebuia să îmi dea o stare pozitivă însă mai mult mă aruncă într-o stare de agonie și visare, voiam parcă în unele momente să fiu una cu natura să fac parte din ea, să zburd ca un fluture nestingherit printre flori și pomi înverziți. Atunci era singurul moment în care mă simțeam împlinită. Așa încremeneam ore întregi la geamul deschis și priveam natura înconjurătoare, mă dobora nostalgia și visam încă de mică la o viață plină de peripeții și călătorii, deși mai târziu a devenit solitară, pustie aș putea spune, doborându-mă rutina zilnică.
Uneori simțeam cum cresc firele de iarbă sub privirile mele în bătaia vântului, cum pomii se leagănă sub căldura uriașului cerc de foc, cum zumzetul albinelor străbate fiecare floare; simțeam fiecare cânt al păsărilor și mă înfiora fiecare rază de soare care îmi atingea pielea, eram atât de melancolică încă de mică încât mi se părea imposibil să trăiesc fără a fi înconjurată de natură. Realizam însă că eu eram doar o ființă insignifiantă ce dorea cu ardoare să fie trup și suflet cu natura, și nu reușeam niciodată să descopăr măcar unul din secretele acestei lumi în care trăim.
Toamna totul îmi părea macabru simțeam că sufletul mi se ofilește odată cu frunzele copacilor, simțeam că acele culori de toamnă sunt ucigătoare, la fel și albul ierni care amorțea fiecare colț al naturi, fiecare vietate și-mi străpungea până și mie inima cu fiorul ei de gheață. Aceste două anotimpuri goneau păsările, fluturi, ascundeau până și pământul, nu mai existam timp de 6 luni.
Vara vântul era cam, cald și mă făcea să visez la aventurile pe care urma să le am, iar iarna devenea ucigător, loviturile lui păreau că cele ale unui paloș, înțepătoare și dureroase.
Acum, vara, era timpul să ascult natura, să-i ascult zumzetul și să devin una cu ea. Uneori rămâneam ore în șir în soare privind păsările, fluturii, iarba, copacii, pierdută și ruptă de realitate, atunci simțeam că trăiesc cu adevărat, nu vedeam și nu auzeam nimic altceva.
Noaptea era pentru mine ca un templu, ca o zeiță la care mă puteam ruga în voie, ca o regină, ce purta ca rochie cerul împodobită cu stele, priveam în neștire, fiecare stea, pe atunci știam că fiecare dintre ele au un rol anume în acest univers deprimant, erau țintuite acolo sus și ferite de razele soarelui. Pentru mine însemnau însăși misterul, simțeam că ascund ceva, și aveam credință că privind în fiecare noaptea voi putea desluși misterul lor, Pe atunci contemplam natură cu tot ce însemna ea, contemplam universul cu corpurile lui misterioase, însă acum nu mă mai pot gândi la altceva decât la niște comete luminoase ce pot cădea în orice clipă.
Era uimitor cum în nopțile de vară când greierii și broaștele de pe lacul de vizavi, dădeau concerte nestingherite, privind la cer și ascultând parcă un fragment din Vivaldi, emoția era uriașă, aș fi putut sta așa ore în șir, nestingherită și uitată de lume, cum și eu uitam de ea în mijlocul naturii.
Mă deranja doar faptul că nu poate fi una cu natura la propriu, voiam să îi descopăr fiecare mister, să ajung printre punctele de cristal de pe sticla cerului, să pot descoperi acolo o lume mai bună, o lume cu adevărat primitoare, încercam în fiecare noapte să găsesc noi teorii, acum singură teorie pe care o mai cunosc este aceea că lumea se destramă, natura este distrusă, și totul pare a fi un coșmar în comparație cu ceea ce simțeam în adolescență și chiar puțin mai târziu. Acum citesc, trăiesc din alte povești, nu mai sunt capabilă să îmi creez propria poveste, mor încet fără a-mi cunoaște propriile vise, mă prăbușesc ca un bloc sub cutremur, poate că nici nu mai exist...